Cannes, unul dintre cele mai cunoscute orașe de pe Riviera Franceză, și-a legat numele de lumea filmului odată cu Festivalul Internațional de Film, devenind în timp locul unde covorul roșu, vedetele și luxul fac parte aproape firesc din peisaj. Dincolo de imaginea pe care o vedem la televizor, orașul păstrează însă și o parte veche, străduțe înguste, un port plin de iahturi și priveliști spectaculoase asupra Mediteranei.
Pentru mine, întâlnirea cu Cannes a venit într-un moment cu totul diferit. Eram în drumul spre casă împreună cu colegii de la Ansamblul Doina Timișului, după festivalul din Faro și un turneu lung prin Europa. Pe traseul de întoarcere opriserăm deja la Barcelona, o experiență despre care am povestit într-un articol anterior de pe blog, iar acum mai aveam câteva opriri înainte să ne îndreptăm definitiv spre România.
Cannes nu fusese neapărat destinația pe care o aveam în plan de la început. Aveam doar câteva ore la dispoziție și eram deja obosiți după atâtea zile de drum, spectacole și repetiții. Dar tocmai aceste opriri neplanificate ajung uneori să rămână cel mai bine în memorie. Așa am descoperit și noi Cannes: nu de pe covorul roșu și nici dintr-un hotel de lux, ci la pas, cu aparatele foto la noi, cu buzunarele aproape golite după turneu și cu dorința de a vedea cât mai mult înainte ca autocarul să pornească din nou la drum.
Capitolul 1 – Pauză între drumuri și destinații
După atâtea zile de drum, repetiții și spectacole, autocarul nostru plin de costume populare, instrumente și bagaje ajunsese să semene cu un mic colț de Românie care se plimba prin Europa. Eram obosiți, asta era clar, dar încă mai aveam suficientă energie pentru câteva opriri înainte de întoarcerea acasă.
Iar când apărea ocazia să mai vedem un loc nou, parcă oboseala trecea pentru câteva ore pe planul al doilea.
Inițial, planul era să ne oprim la Nisa, celebra destinație de pe Coasta de Azur. Numai că planurile din turneele noastre aveau obiceiul să se mai schimbe din mers. Maestrul s-a uitat pe hartă, s-a gândit puțin și a venit cu o altă propunere:
— Ne oprim la Cannes, să vedem și noi unde merg vedetele la plajă!
Nu cred că a fost nevoie de prea multe argumente.
După alte câteva ore petrecute în autocar, am ajuns în Cannes, iar prima impresie a fost exact cea pe care probabil o are orice om care asociază orașul cu Festivalul de Film: palmieri, hoteluri elegante, restaurante, mașini scumpe și multă lume la plimbare. Numai că noi eram un tip puțin diferit de turiști.
Veneam după un turneu lung, eram bronzați mai mult sau mai puțin uniform de la zilele petrecute prin sudul Europei, iar bugetul fiecăruia începea să dea semne serioase că își dorește să ajungă acasă. Aveam doar patru ore la dispoziție, așa că nu era timp de stat prea mult pe gânduri.
Am pornit la pas prin oraș, hotărâți să vedem cât mai mult. Cannes îți arăta imediat că este obișnuit cu o altă lume: vitrine elegante, terase atent aranjate și prețuri care ne făceau să privim meniurile mai mult din curiozitate decât cu intenția de a comanda ceva.
La un moment dat m-am uitat la prețurile de pe faleză și mi-am dat seama că, în ritmul acela, cea mai bună investiție pentru mine rămânea aparatul foto.
Așa că am ales varianta care ni se potrivea cel mai bine: Cannes la pas. Fără restaurante luxoase și fără prea multe cheltuieli, dar cu suficient timp pentru străduțe, port, mare și cât mai multe fotografii.
Până la urmă, nu am venit aici să trăim ca vedetele. Am venit doar să vedem pentru câteva ore lumea lor.
Capitolul 2 – Cannes, de la portul cu iahturi la vechiul Le Suquet
Cum aveam doar câteva ore la dispoziție, nu a durat mult până când grupul nostru s-a împărțit. O parte dintre colegi au ales marea și plaja, iar eu, împreună cu alți câțiva, am preferat să descoperim orașul. La mare mai ajunsesem în timpul turneului, dar nu știam când aveam să mai avem ocazia să ne plimbăm prin Cannes.
Am pornit fără un traseu foarte bine stabilit, lăsând străzile să ne ducă spre port. Palmierii, clădirile elegante și terasele pline schimbau complet decorul cu care ne obișnuisem în ultimele zile. Cannes avea aerul acela de vacanță în care nimeni nu părea să se grăbească nicăieri.
Când am ajuns în apropierea portului, în fața noastră au apărut iahturile, unul lângă altul, unele atât de mari încât ne întrebam dacă mai pot fi numite ambarcațiuni sau erau deja niște hoteluri plutitoare. Ne uitam la ele, făceam poze și inevitabil au început și glumele despre câți ani ar trebui să muncim ca să ne permitem unul.
Probabil era mai bine să nu facem calculul.
Cannes își arăta aici imaginea pe care o cunoșteam din fotografii: iahturi, restaurante elegante, palmieri și o lume în care luxul părea ceva absolut normal. Noi veneam după un turneu lung, trăiam de câteva săptămâni mai mult din ceea ce reușeam să cumpărăm pe drum, dar asta nu ne împiedica să ne bucurăm de oraș. Până la urmă, pentru privit nu ne cerea nimeni bani.
Am continuat plimbarea pe lângă port, iar la un moment dat câțiva colegi care mai fuseseră aici ne-au arătat spre partea mai înaltă a orașului:
— Haideți sus, la cetate. De acolo se vede tot Cannes-ul!
Le Suquet
Am pornit spre Le Suquet, partea veche a orașului, iar Cannes a început treptat să se schimbe. Străzile devenau mai înguste, casele se apropiau parcă una de alta, iar agitația din zona portului rămânea în urmă. În locul iahturilor și al vitrinelor elegante au apărut clădiri vechi, străduțe pavate și acel aer mediteranean pe care îl cauți atunci când vrei să descoperi mai mult decât partea turistică a unui oraș.
Urcușul nu era foarte lung, dar după atâtea zile de spectacole, drumuri și ore petrecute în autocar îl simțeam suficient de bine. Ne mai opream, mai făceam câte o fotografie și continuam, convinși că panorama de sus trebuie să merite efortul.
Și chiar a meritat.
Când am ajuns în partea de sus a colinei, Cannes s-a deschis în fața noastră. Portul plin de iahturi, plajele, acoperișurile orașului și Mediterana se vedeau până departe. Era una dintre acele priveliști pentru care uiți repede că, în urmă cu câteva minute, te plângeai de urcuș.
Tot aici am ajuns la Biserica Notre-Dame d’Espérance, construită în secolele XVI–XVII și unul dintre reperele vechiului cartier Le Suquet. Am fi vrut să intrăm, dar în momentul vizitei noastre am găsit ușa închisă, așa că ne-am mulțumit să o admirăm din exterior și să mai facem câteva fotografii.
În apropiere se afla și muzeul găzduit în vechiul castel de pe colină. Aici lucrurile au devenit ceva mai simple: am văzut intrarea, ne-am uitat unii la alții și parcă nimeni nu mai avea chef să verifice cât costă biletul. După un turneu atât de lung, până și o apă minerală începea să intre în categoria investițiilor care trebuiau analizate cu atenție.
Așa că am ales varianta gratuită și, de data aceasta, nu cred că am pierdut prea mult. Am rămas afară și ne-am bucurat de panorama asupra orașului.
Privind Cannes-ul de sus, mi-am dat seama că orașul era ceva mai mult decât imaginea cu vedete și covor roșu pe care o aveam în minte înainte să ajung aici. Jos erau iahturile, hotelurile și luxul Rivierei Franceze, iar aici, pe Le Suquet, găsisem străduțe vechi, liniște și o parte din istoria orașului.
Mai aveam însă de văzut locul pentru care Cannes este cunoscut în întreaga lume. Am început să coborâm spre centru, iar următoarea noastră oprire avea să fie Palatul Festivalurilor și celebrul covor roșu pe care îl văzusem de atâtea ori doar la televizor.
Capitolul 3 – Cannes, între mit și realitate
De la Le Suquet am coborât din nou spre centrul orașului și am pornit către unul dintre locurile pe care aproape toată lumea le asociază cu Cannes: Palais des Festivals et des Congrès, locul unde în fiecare an are loc celebrul Festival de Film de la Cannes.
Pe măsură ce ne apropiam, parcă intram într-o altă lume. Dacă sus, în Le Suquet, găsisem străduțe vechi, ziduri de piatră și priveliști asupra portului, aici totul vorbea despre cinema, vedete și covorul roșu. Era partea aceea din Cannes pe care o văzusem de atâtea ori la televizor și pe care acum o aveam în fața noastră.
În jurul palatului am descoperit și amprentele palmelor lăsate de actori și regizori celebri. Normal că ne-am oprit. Ne uitam la nume, ne puneam palmele peste ale lor și verificam, mai mult în glumă, dacă nu cumva avem și noi „mână de vedetă”. N-am descoperit vreun talent ascuns pentru cinematografie, dar ne-am distrat câteva minute bune.
Nici treptele palatului nu puteau rămâne fără fotografii. În timpul festivalului, pe aici urcă unele dintre cele mai cunoscute vedete ale cinematografiei mondiale. În ziua vizitei noastre nu era covor roșu și nici fotografi care să strige după noi, dar asta nu ne-a împiedicat să ne facem propriile poze.
Plimbându-ne mai departe prin Cannes, am început să vedem și imaginea aceea pentru care orașul este atât de cunoscut: hoteluri elegante, restaurante, magazine scumpe, iahturi și mașini pe care nu le întâlnești chiar în fiecare zi. Era frumos de privit, dar era clar că noi făceam parte din alt film.
Și totuși, privind agitația din jurul Palatului Festivalurilor, m-am gândit că nici noi nu ajunsesem acolo într-o excursie obișnuită. Eram în drumul nostru spre casă, împreună cu colegii de la Ansamblul Doina Timișului, după turneul din Portugalia. Cu doar câteva zile înainte urcaserăm pe scenă în costume populare și dansaserăm în fața unui public complet diferit.
Poate că nu aveam covor roșu și nici camere de televiziune îndreptate spre noi, dar aveam propriile noastre scene, propriile aplauze și, mai ales, poveștile adunate pe drum.
Iar Cannes devenise încă una dintre ele.
Concluzie – Cannes, o oprire care a meritat
Cannes a fost una dintre acele opriri pe care inițial le privești ca pe o simplă pauză în drumul spre casă, dar care ajunge să îți rămână în minte. Venisem după multe zile de turneu, kilometri prin Europa și experiențele trăite alături de colegii de la Ansamblul Doina Timișului, iar câteva ore pe Riviera Franceză au fost exact schimbarea de decor de care aveam nevoie.
Mi-a plăcut contrastul orașului. Am trecut de la străduțele și zidurile vechi din Le Suquet la portul plin de iahturi, iar mai apoi am ajuns în fața Palatului Festivalurilor, într-o lume asociată cu vedete, filme și covorul roșu. Nu am avut nevoie însă de festival ca să ne bucurăm de Cannes. Pentru noi au fost suficiente plimbarea prin oraș, priveliștea asupra mării și câteva fotografii care, peste ani, aveau să-mi amintească de ziua aceea.
Călătoria noastră nu se termina aici. Ne-am urcat din nou în autocar și am continuat drumul spre România, cu oboseala adunată după atâtea zile, dar și cu încă un oraș trecut pe lista locurilor văzute.
Privind acum fotografiile din Cannes, îmi dau seama că tocmai astfel de opriri au făcut turneele cu Doina Timișului atât de speciale pentru mine. Mergeam să dansăm și să ducem tradițiile românești în alte țări, dar între spectacole și sutele de kilometri de drum am avut ocazia să descopăr locuri pe care, la vremea aceea, nici nu știam dacă o să le mai văd vreodată.
Călătoria noastră nu se termina însă la Cannes. Ne-am întors la autocar și am continuat drumul de-a lungul Rivierei Franceze, iar următoarea oprire avea să fie într-un loc despre care auzisem de atâtea ori, dar pe care nu mă așteptam să-l văd tocmai în timpul acestui turneu.
Aurelian Csaholczi
