Faro a fost primul oraș portughez pe care l-am descoperit, împreună cu colegii din Ansamblul folcloric Doina Timişului și locul unde am văzut pentru prima dată Oceanul Atlantic. Ajunși aici după un drum lung prin jumătate de Europă, am găsit un oraș plin de soare, oameni primitori și un festival internațional care a transformat pentru câteva zile sudul Portugaliei într-un loc unde tradițiile lumii se întâlneau la fiecare colț de stradă. Între spectacole, parade, momente amuzante și întâmplări pe care nu le-am fi putut inventa nici dacă încercam, Faro a devenit începutul uneia dintre cele mai frumoase aventuri ale noastre prin Peninsula Iberică.
Capitolul 1 – Drumul spre Atlantic
Dacă există o rețetă sigură pentru o aventură memorabilă, atunci aceea este un autocar plin cu artiști plecați în turneu. Cu costume populare înghesuite printre bagaje, saci de dormit aruncați pe unde mai găseai loc și o rezervă serioasă de voie bună, am pornit din România spre Portugalia. Destinația finală era Faro, dar până acolo aveam de străbătut aproape jumătate de continent.
Primele ore au trecut repede. Se cânta, se spuneau bancuri, apăreau pachete cu mâncare pregătite de acasă și, ca în orice grup mare, fiecare compartiment al autocarului avea propria poveste. Nici nu am simțit când am lăsat în urmă Ungaria și am intrat în Italia. Kilometrii se adunau, iar entuziasmul rămânea același.
Abia după ce am trecut prin Franța și ne-am apropiat de Spania au început să apară primele semne de oboseală. Unii încercau să doarmă, alții priveau pe geam sau ascultau muzică. Totuși, nimeni nu se plângea. Eram tineri, mergeam spre Oceanul Atlantic și asta era suficient pentru a ignora orice disconfort.
Parcarea de lângă Barcelona
Una dintre cele mai așteptate opriri a fost lângă Barcelona, într-o parcare mare, unde exista și luxul suprem al unui drum atât de lung: dușuri contra a doi euro. După atâtea ore petrecute în autocar, cred că nimeni nu a considerat suma exagerată.
Acolo ne aștepta și un fost coleg din generațiile mai vechi ale ansamblului, stabilit între timp în Spania. Bucuria revederii a fost mare, dar surpriza care a urmat a fost și mai mare.
— Haideți să mă ajutați să cobor lada cu jucării a fetei, ne-a spus el.
Ne-am apropiat fără să bănuim nimic. Când a deschis portbagajul, am rămas cu toții privind în tăcere. Așa-zisa ladă cu jucării era, de fapt, un cufăr uriaș plin cu gheață, bere, vin și alte „provizii esențiale” pentru un turneu reușit.
În câteva minute, parcarea s-a transformat într-o terasă improvizată. Se depănau amintiri din turnee mai vechi, se spuneau bancuri și se râdea cu poftă. După atâtea ore de drum, momentul acela a fost exact ce aveam nevoie.
În noaptea care a urmat nu cred că a dormit cineva cu adevărat. Unii s-au întins pe sacii de dormit, alții au încercat să găsească o poziție cât de cât confortabilă pe scaunele autocarului. Somnul venea și pleca, dar nimeni nu părea deranjat.
Faro era tot mai aproape, iar pentru noi asta conta mai mult decât orice urmă de oboseală. Când ești tânăr, plecat în aventură și ai Atlanticul ca destinație, nu numeri orele de drum. Numeri doar poveștile care urmează să se întâmple.
Capitolul 2 – Festivalul din Faro
Când am intrat în Portugalia, simțeam deja că aerul e altfel. Soarele ardea mai tare, oamenii zâmbeau mai des și chiar și vântul avea un miros diferit – un amestec de sare, mare și libertate. După atâtea zile de drum, autocarul nostru părea un mic muzeu ambulant: pe scaune erau saci de dormit, costume populare, instrumente și suveniruri din toate parcările Europei.
Când am ajuns în Faro, ne-a întâmpinat o atmosferă de sărbătoare. Banderole colorate, muzică în stradă, standuri cu mâncare și dansatori din toate colțurile lumii. Era clar: festivalul începuse.
Iar gazdele portugheze ne-au primit cu brațele deschise și cu acea politețe caldă pe care doar oamenii din sud o au. În prima seară, abia am avut timp să ne schimbăm în costume și să ne aliniem pentru parada națiunilor. Străzile erau pline, copiii ne salutau, oamenii făceau poze, iar când am început să cântăm „Hora mare”, parcă toată lumea a bătut din palme în același ritm.
După paradă, ne-am strâns toți în spatele scenei, în așteptarea momentului nostru. Căldura era sufocantă, dar emoția acoperea tot. Când am urcat pe scenă, am uitat de oboseală, de drum și de sacii de dormit. A fost o energie care nu se poate descrie, doar trăi. Dansam pentru public, pentru țară, pentru bucuria de a fi acolo. Și, pentru câteva minute, Doina Timișului a devenit un nume rostit cu accent portughez.
Spectacolul pe care nu îl vom uita niciodată
Dacă până atunci credeam că am văzut tot ce se poate vedea într-un festival internațional, ziua următoare avea să ne demonstreze contrariul.
În timpul programului, unul dintre organizatori ne-a anunțat foarte calm că a doua zi vom avea un spectacol la penitenciarul din Faro.
Pentru câteva secunde s-a lăsat liniștea, apoi au început glumele.
— Sigur nu ne lăsați acolo după spectacol?
Am râs cu toții și am presupus că urma să dansăm într-o sală de festivități sau într-un spațiu amenajat în apropierea închisorii. Nimeni nu și-a imaginat ce avea să urmeze.
A doua zi, autocarul ne-a lăsat chiar în fața penitenciarului. După formalitățile de la intrare, am început să înaintăm prin interiorul clădirii. Din cauza unor probleme legate de acces, organizatorii au ales să ne conducă prin zona de detenție pentru a ajunge în curtea unde urma să aibă loc spectacolul.
Pe măsură ce înaintam pe coridoarele lungi, printre uși metalice și gratii, parcă pășeam într-un film. Ecoul pașilor răsuna pe holuri, iar noi ne uitam în jur cu o curiozitate amestecată cu o ușoară neliniște. Nu era tocmai locul în care ne imaginam că vom dansa în Portugalia.
Când am ajuns în curtea interioară, atmosfera părea destul de rece. Deținuții ne priveau de la ferestre, iar alții se așezaseră pe bănci, urmărindu-ne cu interes. Totul s-a schimbat însă în momentul în care a început muzica.
Ca de fiecare dată, după primele acorduri, emoțiile au dispărut. Ne-am concentrat pe dans, pe muzică și pe publicul din fața noastră. Încet, fețele serioase au început să se lumineze, au apărut zâmbete, iar la final aplauzele au venit firesc și sincer.
Țin minte și acum reacția lor. Nu au fost cele mai numeroase aplauze din turneu, dar cu siguranță au fost printre cele mai autentice.
Din toate spectacolele susținute în Portugalia, acesta a rămas cel mai neobișnuit și, probabil, cel mai greu de uitat. Nu în fiecare zi ajungi să reprezinți România și să dansezi într-o închisoare din sudul Portugaliei.
Capitolul 3 – Prima întâlnire cu Faro și Oceanul Atlantic
Dincolo de spectacole și repetiții, am încercat să profităm de fiecare moment liber pentru a descoperi orașul care ne găzduia. Faro nu este genul de loc care te impresionează prin clădiri uriașe sau monumente celebre. Farmecul lui vine din atmosferă. Străzile înguste, casele albe, terasele umbrite și ritmul liniștit al vieții te fac să încetinești fără să îți dai seama.
Într-una dintre dimineți am pornit la plimbare prin centrul vechi. Trecând prin porțile vechilor ziduri, am avut senzația că intrăm într-un alt timp. Piațetele mici, clădirile cu influențe maure și străduțele pavate păstrau aerul unui oraș care a văzut multe de-a lungul secolelor. Din când în când ne opream la câte o terasă pentru o cafea, încercând să ne ferim de căldura care devenea tot mai puternică pe măsură ce ziua avansa.
Pentru mine însă, adevărata atracție era Oceanul Atlantic. Până atunci văzusem mări și lacuri, dar oceanul avea ceva diferit. Îmi amintesc și acum prima dată când am ajuns pe plajă și am privit întinderea nesfârșită de apă. Valurile veneau unul după altul, iar la orizont nu se vedea nimic altceva decât albastru. Era una dintre acele imagini simple care rămân în memorie mult timp după ce călătoria s-a terminat.
Am petrecut câteva ore pe litoralul din apropierea orașului, bucurându-ne de soare și de briza oceanului. Unii dintre colegi au intrat imediat în apă, alții au preferat să se întindă pe nisip. Eu am ales varianta mai sigură: o plimbare pe mal și câteva fotografii care să îmi amintească peste ani de prima întâlnire cu Atlanticul.
Privind acum în urmă, cred că Faro a fost mai mult decât un simplu oraș gazdă al unui festival. A fost locul în care am descoperit sudul Portugaliei, atmosfera relaxată din Algarve și sentimentul acela că lumea este mult mai mare decât pare pe hartă.
Capitolul 3 – O zi liberă în parcul de distracții din Faro
Zilele în Faro aveau un ritm al lor, ca un dans repetat zilnic. Diminețile începeau târziu, cu o cafea leneșă și un mic-dejun prelungit, altele cu baie şi plajă la Ocean, dar toate urmate de repetiții și masa de prânz. După-amiaza era mereu dedicată pregătirilor pentru spectacol, iar serile se încheiau în alt colț de oraș, cu lumini, aplauze și costume colorate.
După fiecare reprezentație, întorceam noaptea pe dos în curtea cazării. Analizam ziua precedentă „profesionist”, cu bere rece în loc de pix și hârtie, fiecare adăugând păreri și povești, iar râsetele se auzeau până dimineața. Era genul de oboseală frumoasă care nu se simte, pentru că era plină de bucurie.
Apoi a venit ziua liberă, cea mult așteptată. Organizatorii ne-au anunțat că vom merge într-un parc de distracții. Toată lumea era entuziasmată, mai puțin eu. Sunt două lucruri care nu mă încântă: peștele și roller coasterul. Și dacă mai adaug că nu știu nici să înot, se înțelege că parcul acvatic nu era chiar visul meu.
Așa că am rămas la soare, la o terasă, cu o cafea bună, în compania șoferului nostru – singurul care împărtășea aceeași aversiune față de „senzațiile tari”. Din vorbă în vorbă, el, cu un zâmbet provocator, îmi zice:
— „Nu cred că ai curaj să te dai pe cel mai mare roller coaster din parc.”
M-am uitat la el și i-am răspuns imediat:
— „Facem așa: dacă te urci tu, mă urc și eu.”
A tăcut câteva secunde, și-a dat seama că și-a săpat singur groapa, dar n-a mai avut cale de întoarcere. Ne-am pus la rând. Pe măsură ce ne apropiam de îmbarcare, îl vedeam cum se înverzește la față și nu mai scoate o vorbă. Când am ajuns în față, a vrut să se dea jos, dar ghinion — un angajat al parcului l-a observat și i-a făcut semn că nu are voie să renunțe.
Așa că ne-am urcat amândoi, fiecare cu inima cât o nucă de cocos. Primele secunde au fost un amestec de frică și adrenalină, dar, pe măsură ce vagonul cobora în viteză, am început să râd. Nu era chiar atât de înfricoșător pe cât îmi imaginam.
La final, am coborât amețit, dar fericit — îmi învinsesem una dintre micile mele neplăceri.
Concluzie
Când ne-am dat seama că festivalul din Faro ajunsese la final, parcă nu ne venea să credem. Orașul devenise, pentru câteva zile, casa noastră departe de casă.
În ultima zi, am strâns costumele și am făcut bagajele cu acea combinație de ordine și nostalgie pe care o simte oricine se desparte de un loc drag. În jurul prânzului, am mai făcut o plimbare prin centru, doar ca să mai „furăm” o ultimă privire spre străzile care ne primiseră cu atâta căldură.
Faro are un farmec aparte – străduțe pietruite, ziduri albe și un aer calm, de oraș care știe să trăiască încet. În port, pescărușii pluteau leneș deasupra bărcilor, iar mirosul de sare și soare se amesteca cu cel de cafea proaspătă. Câțiva dintre noi s-au oprit să cumpere suveniruri, alții au făcut ultimele poze cu prietenii portughezi, promițând că „ne vom revedea sigur la anul”.
Seara, atmosfera era una amestecată: bucurie că plecăm spre o nouă destinație și un strop de tristețe că lăsăm în urmă zilele care trecuseră atât de repede. În curte, fiecare ajuta la încărcarea bagajelor în autocar. În graba generală, un coleg, dornic să dea o mână de ajutor, a cărat geamantanele altora și… a uitat propriul bagaj lângă ușa cazării. Ne-am dat seama abia după vreo jumătate de oră, când autocarul era deja pe drum. S-a lăsat cu râsete și glume toată seara – nimeni nu scapă ușor de o asemenea poveste.
Am plecat din Faro târziu, când orașul dormea deja, iar luminile portului se reflectau în apa liniștită. Autocarul a pornit încet, lăsând în urmă o săptămână de dansuri, soare și oameni calzi.
În față ne aștepta un nou drum – unul care avea să ne ducă până la granița continentului, acolo unde Europa se termină brusc într-o stâncă, iar Africa se vede dincolo, dincolo de mare. Următoarea oprire: Gibraltar.
Aurelian Csaholczi
