Când auzi de Sofia, te gândești probabil la o capitală plină de istorie, la Catedrala Alexander Nevsky sau la bulevardele largi ale Bulgariei moderne. Eu am descoperit însă Sofia într-un mod cu totul diferit. Nu am venit pentru obiective turistice și nici pentru un city break planificat din timp, ci pentru o nuntă care s-a transformat într-o aventură spontană și într-o întâlnire prea scurtă cu un oraș pe care mi-am promis să îl revăd într-o zi.
Toamna nu părea să aducă mare lucru în materie de turnee sau deplasări, așa că, la fel ca mulți alți visători de cursă lungă, îmi petreceam destul de mult timp pe internet călătorind fictiv. Deschideam hărți, verificam rute, mă uitam la zboruri mai ceva ca brokerii la bursă și îmi construiam în minte excursii prin lume care, de cele mai multe ori, rămâneau exact acolo unde se născuseră: în stadiul de planificare. Ba era problema banilor, ba nu aveam cu cine să merg, ba îmi promiteam că o să încerc odată și odată să călătoresc singur, dar tot amânam momentul.
Într-una din zile, primesc un mesaj pe Messenger. Îl deschid, văd invitația la nuntă de la o fostă colegă de ansamblu și mă pregăteam să închid fotografia și să îi mulțumesc frumos, ca după orice invitație. Numai că, exact atunci, îmi sare în ochi un detaliu care a schimbat imediat toată povestea: locul evenimentului era Sofia, Bulgaria. Am mai privit o dată, doar ca să mă asigur că nu văd greșit. Sofia? Acolo face nunta?
Nici nu apuc bine să procesez informația, că îmi și sună telefonul. Un alt coleg mă întreabă dacă am primit invitația. Îi confirm, iar de acolo vine întrebarea inevitabilă, rostită cu acel entuziasm care nu prea îți mai lasă loc de scuze: mergem? Și, sincer, nici nu prea avea rost să mai stăm pe gânduri. Așa că am început imediat să caut variante de a ajunge din Timișoara în Sofia.
Capitolul 1 – O invitație care s-a transformat într-o excursie
Când am început să verific variantele de transport, mi-am dat seama destul de repede că Sofia nu era chiar la capătul lumii, dar nici foarte prietenoasă pentru cine voia să ajungă simplu și ieftin din vestul României. Tren direct nu era, iar cu legături și combinații aveai impresia că ajungi mai repede în Africa decât în Bulgaria. Autobuzele existau, dar timpul petrecut pe drum era tot lung și deloc atrăgător. Așa că, la categoria buget și eficiență, a rămas soluția cea mai logică: mașina personală.
Cum eu nu aveam permis auto pe vremea aceea, rolul de șofer i-a revenit colegului de ansamblu, de voie, de nevoie. Cazarea nu ne bătea capul, pentru că era asigurată de miri, așa că rămânea doar să treacă timpul și să vină ziua plecării. Și uite așa, o invitație primită pe Messenger s-a transformat rapid într-o ieșire internațională pe care, dacă mă întrebi sincer, n-aș fi planificat-o niciodată în modul acela.
Cu o seară înainte de eveniment am ajuns la hotel, ne-am luat camera în primire și, ca orice grup care nu vrea să se culce imediat într-un oraș nou, am coborât să degustăm berea locală. Evident că nu am rămas doar noi doi. Ne-am întâlnit și cu alți colegi și prieteni veniți pentru același eveniment, iar de acolo totul a mers de la sine.
O bere, încă una, povești, glume, amintiri din ansamblu, discuții care păreau că nu mai au motiv să se oprească. Fără să ne dăm seama, noaptea a trecut foarte repede, iar dimineața nu a mai fost deloc una elegantă și odihnită, ci una de trezire bruscă și pregătire contra cronometru.
Capitolul 2 – Sofia pe fugă, între parcare, istorie și intrarea mirilor în biserică
Am plecat în grabă, hotărâți să ajungem la timp, doar că orașul avea alte planuri pentru noi. Cea mai mare problemă nu a fost drumul până acolo, ci parcarea. Am căutat destul de mult un loc în centru, am învârtit străzi, ne-am mai enervat puțin și, când în sfârșit am găsit și am lăsat mașina, am observat că mirii intrau deja în biserică. Atunci ne-am uitat unul la altul și am înțeles că, oricât ne-am fi grăbit, tot la limită ajunseserăm.
Cum tot plătiserăm parcarea în centru, am decis că ar fi păcat să nu profităm puțin și să dăm o scurtă tură prin zonă înainte să intrăm și noi la eveniment. Sofia are genul acela de centru care te surprinde încă de la prima vedere. Pe de o parte vezi clădiri monumentale, largi, cu aer imperial și administrativ, iar pe de altă parte simți că orașul poartă în el straturi întregi de istorie, de la romani și bizantini până la perioada otomană și apoi la Bulgaria modernă.
Sofia, un oraș cu aproape două milenii de istorie
Capitala actuală a Bulgariei este unul dintre cele mai vechi orașe ale Europei, iar istoria ei nu stă deloc liniștită într-un singur secol. În antichitate a fost cunoscută sub numele de Serdica, iar împăratul Constantin cel Mare ar fi spus despre ea că „Serdica este Roma mea”. Mai târziu a trecut prin epoci bizantine, otomane și naționale, iar acest amestec încă se simte în oraș, mai ales dacă te uiți atent la felul în care conviețuiesc catedrale ortodoxe impunătoare, clădiri civile elegante și urme ale trecutului foarte vechi.
Noi, desigur, nu eram în cea mai contemplativă formă a vieții noastre. Eram îmbrăcați pentru nuntă, cu ochii când la ceas, când la străzi, și cu sentimentul că facem turism pe repede înainte. Dar tocmai această grabă i-a dat farmecul ei ciudat plimbării. Nu vizitam Sofia ca turiști așezați, cu listă și program, ci ca niște oameni scăpați puțin dintre obligațiile unei nunți, care voiau să fure măcar un colț de oraș până să înceapă partea serioasă.
Biserica la care avea loc cununia era diferită de imaginea aceea foarte încărcată și ritualică pe care o asociez adesea cu astfel de momente. Am intrat și noi când evenimentul era deja în desfășurare, iar atmosfera mi s-a părut frumoasă tocmai prin faptul că nu încerca să impresioneze forțat. Nu era acea tensiune festivă pe care o simți uneori la noi, când toată lumea pare că joacă după reguli invizibile și trebuie să respecte niște tipare foarte clare. Aici totul părea mai natural, mai relaxat și mai așezat.
Capitolul 3 – O nuntă altfel și surpriza unei seri care s-a terminat prea repede
Nunta în sine mi-a rămas în minte tocmai pentru contrastul față de ceea ce știam eu de acasă. La noi, mai ales în Banat, nunțile au adesea o structură clară, un ritm anume, multe obiceiuri și, foarte important, rezistență până dimineața. Acolo, în schimb, totul mi s-a părut mult mai lejer. Oamenii nu păreau preocupați să bifeze reguli sau să respecte o rețetă. Totul era făcut în așa fel încât să te simți bine, fără formalități apăsătoare și fără impresia că participi la un maraton social.
Mi-a plăcut tocmai libertatea aceea. Evenimentul curgea firesc, oamenii vorbeau, râdeau, se mișcau natural, iar atmosfera era caldă fără să fie obositoare. Doar că, pentru mine, a venit și surpriza culturală a serii. Pe când eu încă eram convins că mai avem destul timp înainte și că partea serioasă a nopții nici n-a început bine, pe la 12 noaptea deja ne întrebam în ce club am putea merge mai departe, pentru că multe locuri începeau să se închidă. Pentru mine, obișnuit cu evenimente care țin până în zori, a fost o mică revelație.
Cum variantele nu păreau extraordinare, am văzut că cea mai bună soluție era să ne retragem la hotel și să continuăm acolo poveștile. Și, cum era de așteptat, tocmai acele povești m-au prins din nou într-o altă noapte albă. Așa că, dacă la început venisem pentru o nuntă și eventual un pic de vizitat, până la final se adunaseră deja două seri dormite pe datorie și o oboseală care începea să se vadă tot mai clar.
Capitolul 4 – Sofia, un oraș rămas pe datorie
A doua zi, în loc să mai explorăm Sofia așa cum ar fi meritat, am luat decizia mai realistă și, probabil, mai înțeleaptă: să plecăm spre casă. Afară era o ploaie măruntă, rece, de toamnă, din aceea care nu te invită deloc la plimbare. După două nopți aproape albe, entuziasmul turistic se dusese și el puțin la adăpost. Așa că am urcat în mașină și am lăsat orașul în urmă cu senzația aceea ciudată că l-am atins, dar nu l-am trăit cu adevărat.
Poate tocmai de aceea Sofia mi-a rămas în minte într-un fel aparte. Nu ca un oraș pe care l-am văzut bine și pe îndelete, ci ca un loc de care doar m-am apropiat, suficient cât să-mi dea curiozitate și să mă facă să-mi spun că merită o revenire. Uneori, cele mai puternice impresii nu vin dintr-o vizită completă, ci dintr-una incompletă, care te lasă cu senzația că ai rămas dator.
Concluzie
Călătoria asta la Sofia a pornit dintr-o invitație la nuntă și dintr-o întrebare simplă: mergem? Și poate tocmai de aceea mi-a rămas atât de clar în minte.
A fost o plecare spontană, cu drum făcut cu mașina, cu bere locală gustată seara la hotel, cu o dimineață dusă la limită, cu o nuntă diferită de tot ce știam eu de acasă și cu o capitală pe care am cunoscut-o doar pe fugă. Sofia nu mi s-a arătat atunci în întregime, ci doar cât să-mi stârnească pofta de întoarcere. Și, sincer, uneori și asta este suficient.
Nu toate călătoriile trebuie să fie perfecte, complete și bifate cap-coadă ca să merite. Unele sunt valoroase tocmai pentru că rămân puțin neterminate. Iar Sofia, pentru mine, a rămas exact așa: un oraș legat de o nuntă, de o toamnă fără turnee, de o pornire spontană și de promisiunea că, într-o zi, mă voi întoarce acolo nu ca invitat la eveniment, ci ca turist adevărat.
Aurelian Csaholczi
