Monaco era ultima oprire a turneului nostru prin Europa. Cu doar câteva ore înainte ne plimbam prin Cannes, printre iahturile din port, străduțele din Le Suquet și agitația din jurul Palatului Festivalurilor. Despre acea oprire am povestit în articolul „O după-amiază la Cannes – între legendă și realitate”, iar de acolo ne-am urcat din nou în autocar și am continuat drumul de-a lungul Coastei de Azur.
Eram împreună cu colegii de la Ansamblul Folcloric Doina Timișului, după un turneu lung în care adunasem deja mii de kilometri, spectacole, orașe și destule întâmplări pe care și astăzi le povestim cu zâmbetul pe buze. Monaco urma să fie ultima noastră destinație înainte de drumul spre casă, dar până să ajungem acolo mai aveam de trecut printr-o noapte pe care cu siguranță nu aveam cum să o uităm.
Până atunci, Monaco însemna pentru mine mai ales Monte Carlo, Formula 1, cazinoul, familia princiară și imaginile cu iahturi și mașini pe care le vedeam la televizor. Acum urma să am aproape o zi la dispoziție să văd cât din imaginea aceea corespundea cu realitatea și, mai ales, ce puteam descoperi la pas într-un principat atât de mic.
Capitolul 1 – O noapte pe Coasta de Azur, înainte de Monaco
Am lăsat Cannes în urmă spre seară și am continuat drumul pe Coasta de Azur, spre Nisa. Următoarea zi era rezervată pentru Monaco, ultima oprire a turneului nostru, iar eu eram nerăbdător să ajung acolo. Văzusem multe locuri în săptămânile petrecute pe drum, dar Monaco avea ceva aparte. Era unul dintre acele nume pe care le auzi de mic și pe care le legi imediat de Formula 1, Monte Carlo, familia princiară și o lume care pare foarte departe de viața obișnuită.
Până la luxul din Monaco, însă, noi mai aveam de rezolvat o problemă mult mai simplă: unde dormim în noaptea aceea?
Turneele cu autocarul nu semănau deloc cu vacanțele în care pleci de acasă cu toate rezervările făcute și știi în fiecare seară unde îți lași bagajul. Programul nostru se mai schimba, apăreau opriri neplanificate, iar uneori trebuia pur și simplu să ne descurcăm cu ce aveam. Sacii de dormit făceau parte din bagaj tocmai pentru asemenea situații.
În apropiere de Nisa am oprit lângă o plajă și acolo am rămas pentru noapte. După atâtea ore în autocar, ultimul lucru pe care îl voiam era să mai dormim tot pe scaune. Am luat sacii de dormit și ne-am dus pe plajă.
Astăzi, când mă gândesc la Coasta de Azur, îmi vin în minte hotelurile scumpe, terasele elegante și vilele pe care le vezi în toate imaginile de promovare. Noi am cunoscut-o puțin diferit. În noaptea aceea, camera noastră a fost o bucată de plajă, iar în loc de balcon am avut marea chiar în față.
Și poate tocmai de aceea îmi amintesc atât de bine momentul.
După zile întregi în care timpul se măsura în kilometri, spectacole și ore petrecute în autocar, a fost una dintre puținele seri în care nu mai aveam nimic de făcut. Nu trebuia să ajungem nicăieri, nu trebuia să ne schimbăm în costume și nici să ne uităm la ceas. Pentru câteva ore eram doar noi, pe o plajă de lângă Nisa, la capătul unui turneu care ne purtase printr-o bună parte a Europei.
Somnul nu a ținut însă până când am fi vrut noi. Dimineața, plaja trebuia curățată, iar utilajul care venea pe nisip ne-a făcut să ne strângem repede lucrurile și să eliberăm locul. Așa s-a terminat cazarea noastră improvizată pe Riviera Franceză: fără recepție, fără check-out și, din fericire, fără să fi uitat pe cineva în sacul de dormit.
Ne-am întors la autocar, încă adormiți, dar cu o zi întreagă înaintea noastră. Contrastul mi se pare amuzant chiar și acum: după o noapte dormită pe plajă, urma să petrecem nouă ore într-unul dintre cele mai exclusiviste locuri din Europa.
Și eram gata să-l luăm la pas.
Monaco ne aștepta.
Capitolul 2 – Monaco-Ville, acolo unde începe povestea principatului
După noaptea petrecută lângă Nisa, dimineața am pornit spre Monaco. Pe măsură ce ne apropiam, peisajul începea să se schimbe. Marea rămânea aproape, iar între coastă și munte apăreau tot mai multe clădiri, construite parcă pe fiecare petic de teren disponibil. Știam că Monaco este mic, dar abia când am ajuns acolo am început să-mi dau seama cât de înghesuit este totul.
Autocarul a rămas într-o parcare subterană, iar înainte să ne împrăștiem am stabilit locul și ora la care trebuia să ne întoarcem. Aveam în jur de nouă ore la dispoziție, suficient cât să nu alergăm de la un obiectiv la altul, dar și destul de puțin pentru câte voiam să vedem.
Eu am pornit spre Monaco-Ville, partea veche a principatului, ridicată pe stânca ce domină marea și portul. Urcarea mi-a oferit și primele imagini pe care le asociez și astăzi cu Monaco: Mediterana de un albastru puternic, portul plin de iahturi și clădirile care urcă una peste alta pe versanți. Era foarte diferit de Cannes.
Sus am ajuns în fața Palatului Princiar, locul de unde familia Grimaldi conduce Monaco de secole. Într-un principat cunoscut astăzi mai ales pentru cazinou, Formula 1 și lux, mi s-a părut interesant să descopăr mai întâi partea lui istorică. Piața largă din fața palatului și gărzile de la intrare îți amintesc imediat că Monaco nu este doar o stațiune exclusivistă, ci un stat cu o istorie aparte.
Și poziția palatului spune multe despre începuturile acestui loc. De aici, de pe stâncă, puteai controla foarte bine coasta și marea. Familia Grimaldi este legată de Monaco încă din Evul Mediu, iar palatul de astăzi s-a dezvoltat în jurul unei vechi fortărețe. Privind însă în jur, istoria era aproape eclipsată de panoramă. De la înălțimea aceea vedeam portul și o bună parte din principat, iar pentru prima dată puteam cuprinde cu privirea cât de mic este Monaco.
Am continuat apoi pe străduțele din Monaco-Ville spre Catedrala din Monaco. Exteriorul din piatră albă mi-a atras imediat atenția, dar adevăratul motiv pentru care voiam să intru era legat de o poveste pe care o cunoșteam deja: cea a prințesei Grace Kelly. În catedrală se află mormintele mai multor membri ai familiei Grimaldi, printre care Grace și soțul ei, Prințul Rainier al III-lea.
Povestea ei mi s-a părut întotdeauna una dintre cele care au contribuit la imaginea modernă a principatului: o actriță de la Hollywood care a renunțat la cinematografie după căsătoria cu Prințul Rainier și a devenit Prințesă de Monaco. Dincolo de fotografiile elegante și de imaginea aproape de poveste pe care a lăsat-o în urmă, aici am ajuns în fața locului unde este înmormântată.
După agitația de afară, în interiorul catedralei era liniște. Am stat puțin, am privit interiorul și apoi am ieșit din nou în lumina puternică a Mediteranei.
Mai aveam multe ore înaintea noastră și urma partea din Monaco pe care probabil o așteptam cu toții cel mai mult. Dacă până atunci văzusem palatul, istoria și familia Grimaldi, de acolo începea o cu totul altă imagine a principatului.
Urma Monte Carlo.
Capitolul 3 – Monte Carlo, 10 euro la cazinou și niște baghete uitate
După vizita la Palatul Princiar și plimbarea prin Monaco-Ville, începea să se facă simțită o problemă pe care luxul din jur nu avea cum să ne-o rezolve: foamea. Restaurante erau destule, numai că prețurile nu prea se împăcau cu bugetul nostru de turneu. Așa că am făcut ceea ce făceam de multe ori pe drum: am căutat un supermarket.
Aveam deja sistemul nostru. Puneam bani la comun și cumpăram pentru toți. Mi-a plăcut întotdeauna treaba asta în turnee. Parcă și mâncarea era mai bună când eram mai mulți la masă, chiar dacă masa putea să fie uneori o bancă, o parcare sau primul loc liber pe care îl găseam. În plus, fiecare avea rolul lui: unul lua una, altul căuta alta, iar la final împărțeam și căratul.
Am cumpărat ce ne trebuia și, evident, pâine.
Numai că pâinea pe care am găsit-o era sub formă de baghete. Iar noi, români fiind și cu multe guri de hrănit, nu ne-am încurcat cu cele mici. Le-am ales pe cele mai mari, fără să ne treacă prin cap un amănunt destul de important: cum le cărăm?
Nu încăpeau nici în plase, nici în ghiozdane.
La început n-a fost nicio problemă. Le-am cărat pe rând, le-am mai mutat dintr-o mână în alta și am continuat plimbarea prin Monaco cu ditamai baghetele după noi. Probabil nu eram imaginea clasică a turistului din Monte Carlo, dar nici nu ne preocupa prea tare.
Apoi am ajuns în fața Cazinoului din Monte Carlo și acolo s-a rupt disciplina grupului.
În câteva minute, atenția noastră s-a mutat de la cumpărături la ceea ce se întâmpla în jur. În fața cazinoului veneau și plecau mașini pe care până atunci le văzusem mai mult prin reviste sau la televizor. Ferrari, Lamborghini, Bentley, Rolls-Royce… fiecare apariție era un motiv pentru încă o fotografie.
Plasele treceau dintr-o mână în alta. Baghetele la fel. Până când una dintre plase, împreună cu o parte din cumpărături și faimoasele noastre baghete, a ajuns pe o bancă.
Și acolo a rămas.
Noi habar nu aveam, eram prea ocupați cu Monte Carlo.
După ce am terminat seria de fotografii din fața cazinoului, am decis să intrăm. Era prima dată când ajungeam într-un asemenea loc și eram curioși să vedem cu ochii noștri lumea despre care auzisem atât de multe. Am făcut un tur, ne-am uitat la săli, la oameni și la atmosfera din interior. Pentru noi era aproape o vizită turistică: voiam să vedem și noi cum se distrează bogații în Monte Carlo.
La un moment dat am ajuns într-o zonă cu aparate de joc.
Un coleg a venit imediat cu ideea:
— Hai să băgăm și noi!
Eu nu eram prea convins. Nu mă atrăgeau jocurile și nici nu aveam chef să las banii acolo doar ca să spun că am jucat la Monte Carlo.
Apoi am observat ceva care mi-a schimbat puțin perspectiva: dacă jucai, erai servit cu băutură.
Aici parcă oferta începea să sune altfel.
Mi-am zis că pun 10 euro. Dacă îi pierd, măcar beau o bere în Cazinoul din Monte Carlo. Dacă afară nu ne permiteam prea multe, măcar înăuntru puteam spune că am băut și noi ceva.
Problema era că nu prea știam ce trebuie să fac cu aparatul. Am cerut ajutor și l-am pus să joace automat, iar eu mi-am văzut liniștit de bere. În jurul meu, colegii încercau și ei. Unul după altul și-au terminat banii și au început să se pregătească de plecare.
Numai aparatul meu continua să joace.
Eu nici nu eram foarte atent la ce afișa. La un moment dat, unul dintre colegi s-a uitat la ecran și mi-a spus:
— Oprește-l! Nu vezi că ai aproape 130 de euro?
Nu, nu văzusem.
Am oprit jocul, iar pentru că nici acum nu știam exact ce trebuia făcut, m-au ajutat să scot bonul cu câștigul. Dintr-odată, cei 10 euro pe care îi pusesem mai mult pentru experiență se transformaseră într-o sumă care, pentru bugetul nostru de atunci, chiar însemna ceva.
Cu bonul în mână m-am dus să-mi ridic banii.
Și aici Monte Carlo a mai avut o surpriză pentru mine.
Am stat cuminte la rând, înconjurat de oameni care veneau să cumpere sau să schimbe jetoane cu sume la care eu nici nu mă gândeam. Îi priveam și eram foarte mulțumit de situația mea: ei veniseră să dea bani, eu venisem să iau.
Când mi-a venit rândul, i-am întins bonul crupierului.
S-a uitat la el, apoi la mine și mi-a explicat, pe un ton cât se poate de obișnuit, că nu acolo trebuia să vin. La ghișeul respectiv operațiunile începeau de la 10.000 de euro.
Eu aveam aproximativ 130.
Mi-a arătat un aparat aflat într-o parte de unde îmi puteam ridica marele câștig și cam asta a fost întâlnirea mea cu finanțele serioase din Monte Carlo.
Am luat banii și am ieșit foarte mulțumit. Nu devenisem bogat și nici nu aveam de gând să încerc din nou. Pentru mine era suficient. Intrasem cu 10 euro, băusem berea pentru care acceptasem inițial să joc și ieșisem cu bani cât să fac și eu cinste colegilor.
Așa că am căutat primul restaurant în care ne permiteam să intrăm și am băut împreună câte o bere. După atâtea zile în care calculasem cheltuielile și împărțisem cumpărăturile, pentru câteva momente puteam spune și noi că ne-am bucurat de puțin „lux” în Monaco.
De cumpărăturile făcute mai devreme nu ne-am făcut griji. Erau cu noi.
Sau cel puțin așa credeam.
Abia mai târziu, când am făcut prima oprire și a venit momentul să mâncăm, am început să scoatem cumpărăturile.
Atunci ne-am dat seama.
Baghetele.
Și nu numai ele. O parte dintre provizii lipseau.
În câteva secunde ne-am amintit cu toții de banca din fața Cazinoului din Monte Carlo. În timp ce noi fotografiam mașinile, intram în cazinou, câștigam bani și sărbătoream cu bere, plasa noastră rămăsese liniștită acolo.
Nu știu cine a găsit-o și nici dacă s-a bucurat de baghetele noastre, dar sper că măcar i-au prins bine.
Noi am rămas cu jumătate din cumpărături și cu o poveste pe care, după atâția ani, încă mi-o amintesc.
Și până la urmă, dintre toate lucrurile scumpe pe care le-am văzut în Monte Carlo, nu Ferrari-urile, iahturile sau mesele cazinoului îmi vin primele în minte.
Îmi vin în minte cei 10 euro transformați în aproape 130, berea băută la cazino și baghetele noastre rămase pe o bancă în Monaco.
Asta, pentru mine, a fost Monte Carlo.
Concluzie – Monaco, ultima oprire a unui turneu de neuitat
Când ne-am întors la autocar și am lăsat Monaco în urmă, se încheia și turneul nostru. După atâtea zile pe drum, cred că fiecare dintre noi simțea și oboseala, și bucuria că urma să ajungem acasă. Numai că plecam cu mult mai multe decât aveam în bagaje.
Monaco fusese ultima surpriză. În aceeași zi trecusem de la Palatul Princiar și liniștea Catedralei la agitația din Monte Carlo, de la străzile circuitului de Formula 1 la mașinile din fața cazinoului. Iar dintre toate acestea, mie mi-au rămas în minte tocmai lucrurile pe care nu aveam cum să le planific: noaptea dormită pe plajă, cumpărăturile făcute la comun, baghetele prea mari pentru plase, cei 10 euro puși la aparat și bucuria aproape copilărească atunci când am văzut că se transformaseră în aproape 130.
Poate tocmai asta îmi place cel mai mult când îmi amintesc de turneele cu Doina Timișului. Plecam pentru spectacole, pentru dans și pentru a duce tradițiile noastre în fața unor oameni care poate vedeau pentru prima dată un costum popular românesc. Dar între două spectacole exista întotdeauna și drumul. Iar pe drum se întâmplau lucrurile pe care nu le găseai în niciun program.
În călătoria aceasta am ajuns până în Portugalia, am văzut Atlanticul, am trecut prin Gibraltar, am descoperit Barcelona, am făcut oprirea neașteptată la Cannes și am încheiat totul în Monaco. Dacă mă uit acum la fotografii, îmi dau seama cât de multe am reușit să vedem într-o singură călătorie și, mai ales, cât de diferit călătoream atunci.
Nu aveam nevoie de prea multe. Dormeam unde puteam, puneam banii la comun pentru mâncare, petreceam ore întregi în autocar și profitam de fiecare oprire. Nu cred că atunci realizam cât de mult aveau să însemne toate aceste experiențe pentru mine peste ani. Eram pur și simplu fericit că sunt acolo și că pot să văd încă un loc nou.
Poate de aceea îmi face atât de multă plăcere să mă întorc astăzi la fotografiile acestea și să scriu poveștile din spatele lor. Nu îmi amintesc fiecare stradă pe care am mers și nici fiecare obiectiv pe care l-am văzut, dar îmi amintesc oamenii, întâmplările și bucuria cu care descopeream lumea.
Monaco a fost ultima oprire a turneului, dar pentru mine dorința de a călători era departe de a se termina.
Aurelian Csaholczi
