Gibraltar era una dintre opririle pe care le așteptam cel mai mult în turneul pe care îl făceam alături de Ansamblul Doina Timișului. În articolul anterior despre Gibraltar am povestit despre sosirea noastră, trecerea graniței și primele momente petrecute în acest mic teritoriu britanic. Acum aventura continua spre locul care domina întregul peisaj încă de când ne apropiam: Stânca Gibraltarului, de unde speram să vedem, dincolo de strâmtoare, coasta Africii.
Capitolul 3 – Pe Stânca Gibraltarului
Am decis să urcăm cu telecabina, pentru că altfel am fi făcut ziua întreagă până sus. Când am văzut cabina de sticlă balansându-se deasupra orașului, unii au făcut pasul înapoi, dar curiozitatea a fost mai puternică. În câteva minute, Gibraltarul se vedea deja ca o machetă, iar dincolo, marea se pierdea în ceață.
Sus, aerul era rece și dens. Stânca se ridica abrupt deasupra mării, iar norii treceau prin tine ca o perdea umedă. Nu apucai să vezi prea departe, dar liniștea locului compensa totul.
Când am ieșit din telecabină, ne-au întâmpinat „vedetele” locului – maimuțele din Gibraltar. Stăteau ca niște stăpâne ale locului, complet indiferente la mulțimea de turiști. Unele se tolăneau pe ziduri, altele se cățărau pe mașini, iar câteva dădeau impresia că sunt gata să-ți verifice bagajul.
Un coleg, entuziasmat, a vrut o poză cât mai aproape. S-a apropiat încet, zâmbind spre aparat, în timp ce maimuța stătea liniștită. Numai că, într-o clipă, și-a întins laba, i-a smuls portofelul din buzunar și a fugit sprintenă pe o balustradă, de parcă făcea asta zilnic.
Ce a urmat a fost o scenă de film.
Colegul, panicat, a început să alerge după ea, în timp ce restul am izbucnit în râs. Paznicul, calm, i-a zis:
— „Don’t worry, they only steal if they think there’s food.”
După câteva minute, maimuța a inspectat prada, a constatat că portofelul nu era comestibil și l-a aruncat înapoi. Colegul și l-a recuperat, iar noi am avut o poveste de spus pentru tot turneul.
Mai departe, am continuat explorarea stâncii. Printre ziduri vechi, tuneluri și platforme de belvedere, se simțea greutatea istoriei. De sus, în rarele momente când ceața se ridica, vedeai Mediterana și Atlanticul întâlnindu-se undeva departe.
Acolo, la granița continentului, totul părea suspendat între cer și mare.
Privind în jur la câte maimuțe se plimbau nestingherite, mi-a venit în minte legenda locului:
„Se spune că atâta timp cât maimuțele trăiesc pe Stânca Gibraltarului, Gibraltarul va rămâne britanic. Când ele vor dispărea, și dominația Angliei se va sfârși.”
Și, judecând după cât de bine se simțeau acolo sus, britanicii pot dormi liniștiți.
La coborâre, telecabina plutea din nou prin ceață, iar imaginea stâncii se pierdea încet în spate. Jos, orașul aștepta liniștit, iar noi aveam deja senzația că am trăit o zi care nu se uită ușor – cu priveliști, legende și o maimuță care știa exact ce vrea de la viață.
Capitolul 4 – Căldură, hărți și un far la capătul Europei
Coborârea de pe Stâncă ne-a adus din nou într-un Gibraltar cu totul diferit. Sus avuseserăm ceață, vânt și momente în care abia vedeam mai departe de câteva zeci de metri, iar jos ne aștepta din nou căldura. Soarele bătea puternic, aerul devenise greu.
Cum aveam timp până la plecare, ne-am hotărât să mergem până la farul de la capătul sudic al Gibraltarului, locul unde Europa se termină și începe Africa. Pe hartă părea simplu: o distanță scurtă, un drum drept, nimic complicat.
Împreună cu un coleg, ne-am uitat pe telefon și am descoperit o rută care trecea printr-un parc. Părea chiar o idee bună — verdeață, umbră, mai puțin trafic. „Mergem pe aici, tăiem direct”, am spus încrezători.
Zis și făcut. Am pornit la drum, convinși că într-un sfert de oră o să fim la far, cu o poză perfectă spre mare și Africa pe fundal. Numai că, după primele cinci minute, ne-am dat seama că „parcul” era, de fapt, un amestec de poteci abrupte, scări, ziduri vechi și vegetație care părea hotărâtă să ne oprească.
Soarele bătea tot mai tare, iar fiecare pas părea o aventură. Ne uitam la harta din telefon care arăta o linie frumoasă, dreaptă, în timp ce noi urcam și coboram printre pietre, flori uscate și câte o șopârlă curioasă.
„E scurt, dar intens”, a râs colegul, ștergându-și fruntea.
Când, în sfârșit, am ajuns la poarta marcată pe hartă drept „ieșire”, am constatat că era încuiată. Nici un semn, nici un paznic, doar liniște și soare. A trebuit să ne întoarcem și să căutăm alt drum.
După câteva minute bune, am ieșit printr-o altă poartă, doar ca să descoperim că destinul nu era de partea noastră. În loc să ieșim aproape de far, coborâsem exact la baza dealului, iar drumul până sus era acum în soare plin.
Privirile noastre spuneau tot: „Nu mai urcăm niciodată dealul ăsta.”
Un coleg a zis în glumă:
— „Dacă ar veni acum autocarul, am fi salvați.”
Cum să dăm de el? Telefoane aveam, dar unii nu aveau roaming activ, alții nu mai aveau baterie, iar gândul la costurile de apel cu Marea Britanie ne-a tăiat orice curaj.
Până la urmă, maestrul a zis hotărât:
— „Urcăm! Fie ce-o fi, că cine știe când mai ajungem aici.”
Așa că am pornit din nou la drum, în șir indian, pe marginea șoselei, sub un soare care topea și asfaltul. După nici zece minute de urcat, am auzit claxoane în spate. Ne-am întors mirați, crezând că poate cineva ne grăbește să facem loc.
Dar nu — era autocarul nostru!
Șoferul, văzând că nu ne mai întoarcem și neputând lua legătura cu nimeni, s-a uitat pe hartă, a văzut că drumul duce până la far și a plecat în speranța că ne găsește pe drum. Când am văzut autocarul oprind lângă noi, toată oboseala s-a transformat în râsete. Până la urmă, norocul ține cu cei care merg, chiar și atunci când o iau pe drumul greșit
Concluzie
Până la urmă am ajuns și la far, iar după tot drumul din ziua aceea parcă îl priveam altfel. Eram în partea sudică a Gibraltarului, cu Strâmtoarea în fața noastră și cu Africa undeva dincolo de apă. Nu am avut parte de cea mai limpede zi, dar se vedea suficient cât să înțeleg cât de aproape eram de un alt continent.
Pentru mine era unul dintre acele momente pe care, cu câțiva ani înainte, nici nu știu dacă mi le-aș fi imaginat. Plecasem din România într-un turneu cu Ansamblul Doina Timișului, traversasem o bună parte din Europa, iar acum eram în Gibraltar, privind spre coasta Africii. Și toate astea într-o perioadă în care călătoriile mele abia începeau să se adune.
Ziua petrecută aici avusese de toate. Am trecut pe lângă pista aeroportului, am urcat pe Stâncă prin ceață, am întâlnit celebrele maimuțe, ne-am rătăcit încercând să găsim o scurtătură și, când credeam că mai avem de mers mult prin căldură, ne-a găsit autocarul. Nu fusese o zi perfect organizată, dar tocmai lucrurile astea au făcut-o memorabilă.
La far am făcut pozele pe care ni le doream, am mai stat puțin privind spre strâmtoare și, în cele din urmă, ne-am întors la autocar. Gibraltarul rămânea în urmă, dar turneul nostru era departe de a se termina.
A doua zi urma unul dintre cele mai lungi drumuri: traversarea Spaniei spre Barcelona. Ne așteptau sute de kilometri, căldură și multe ore în autocar. Era atât de cald încât, dacă vreun coleg îți arunca puțină apă pe tine în glumă, nici nu mai aveai motiv să te superi. Până să apuci să protestezi, aproape că erai deja uscat.
Eram obosiți, dar Barcelona suna suficient de bine încât să uităm pentru moment de kilometrii care ne așteptau.
Gibraltar fusese una dintre opririle pe care le așteptasem cel mai mult în acest turneu. La finalul zilei plecam de acolo cu mult mai mult decât câteva fotografii: cu una dintre acele povești pe care, chiar și după ani, încă îți face plăcere să le povestești.
Aurelian Csaholczi
