Prima mea întâlnire cu Viena s-a petrecut în 2010, dar nu se poate spune că am văzut mare lucru din oraș. Eram în drum spre un festival cu ansamblul folcloric „Doina Timișului”, iar autocarul nostru a făcut o oprire de o noapte aici. După un drum lung, un chef zdravăn pe roți și o ploaie mocănească ce nu se mai oprea, eu și încă trei colegi am decis că nu merită să ne aventurăm prin oraș. Am continuat degustarea de bere la adăpost, lăsând Viena să ne aștepte pentru altă ocazie.
Acea ocazie a venit doi ani mai târziu, în 2012, când facultatea mea – Management Agricol, din cadrul USAMVB Timișoara – a organizat o excursie. De data aceasta eram hotărât: aveam aparatul foto pregătit, lista de obiective în buzunar și entuziasmul unui turist la prima lui întâlnire cu o capitală imperială. A fost momentul în care am descoperit Viena așa cum trebuie: un oraș al istoriei, muzicii și cafenelelor, unde fiecare colț îți spune o poveste.
Capitolul 1 – Domul Sf. Ștefan, inima Vienei
Când am ajuns în piața centrală a Vienei și am ridicat ochii spre Domul Sf. Ștefan, am avut senzația că toată excursia mea abia atunci începea cu adevărat. Turnul uriaș se ridica deasupra orașului ca un far, iar acoperișul său în zig-zag colorat strălucea chiar și în lumina mohorâtă a zilei. Nu e nevoie să citești ghiduri – simți imediat că acesta este locul unde pulsează inima Vienei.
În fața intrării, turiștii roiau în toate direcțiile, cu hărți, aparate foto și ghizi cu umbreluțe ridicate, dar odată ce am pășit în interior, ritmul se schimba. Totul devenea mai lent: pași tăcuți, priviri aruncate spre vitralii, coloane care se ridicau amețitor de înalte. Atmosfera nu era apăsătoare, ci mai degrabă solemnă, ca și cum zidurile păstrau ecoul a sute de ani de rugăciuni și povești.
Am aflat atunci că fundația domului datează încă din secolul al XII-lea și că, de-a lungul timpului, a fost martor la nunți imperiale, funeralii și momente decisive din istoria Austriei. Dacă astăzi este simbolul incontestabil al orașului, în Evul Mediu era și un fel de „centru de comandă” spiritual al întregii regiuni.
Am ieșit din nou în piață cu sentimentul că Viena nu glumește când vine vorba de monumente. Și totuși, partea spectaculoasă abia urma să vină: dacă Domul era sufletul orașului, Schönbrunn era inima imperială, cu tot ce înseamnă lux, grădini întinse și povești cu împărați.
Capitolul 2 – Palatul Schönbrunn și Gloriette în Viena
Dacă Viena are un loc unde istoria imperială se simte la fiecare pas, acela este Palatul Schönbrunn. Construit ca reședință de vară a familiei Habsburg, complexul are 141 de camere, dar doar 45 sunt deschise publicului. Acolo poți trece de la biroul auster al împăratului Franz Iosef, unde mobila e simplă și sobră, direct în sălile de recepție împodobite cu oglinzi, aur și candelabre, unde odinioară erau primiți oaspeții. Chiar și Napoleon și-a stabilit reședința aici, iar printre camerele accesibile vizitatorilor se numără și cea unde a locuit el.
Turul se face cu audio guide-uri, și m-a surprins plăcut faptul că printre limbile disponibile era și româna. Am putut vizita în propriul ritm, ascultând poveștile istoriei, fără să mă simt presat de un ghid grăbit.
La finalul vizitei, m-am trezit că eram singurul dintre colegi care terminase turul și, cum aveam timp berechet, am decis să urc dealul spre Gloriette. Urcarea nu a fost chiar plimbare de duminică, dar odată ajuns sus am înțeles că a meritat. Clădirea elegantă, transformată astăzi într-o cafenea, m-a întâmpinat cu o mică surpriză: o taxă de intrare de 2,5 €.
Prima reacție a fost „cum să plătești ca să intri într-o cafenea?”, dar totul s-a schimbat când am descoperit că, în unele zile, aici au loc concerte. Eu am prins chiar o astfel de zi și mi-am savurat berea ascultând valsuri vieneze, cu privirea pierdută peste grădinile palatului.
Priveliștea de sus e spectaculoasă: aranjamentele florale se întind perfect aliniate, iar clădirea masivă a Schönbrunnului pare că te privește înapoi, mândră de trecutul ei imperial. Stând acolo, între muzică, istorie și prezent, am simțit că Viena chiar știe cum să te facă să te simți parte din poveste.
Capitolul 3 – Belvedere și întâlnirea de la distanță cu Klimt
După ce am văzut fastul de la Schönbrunn, următoarea oprire pe lista noastră a fost la Palatul Belvedere. Numele răsună impunător, iar clădirile, Belvedere Superior și Belvedere Inferior, unite prin grădini perfect aliniate, confirmă pe deplin faima lor.
Pentru colegii mei, atracția principală era colecția de artă din interior, în special celebra pictură „Sărutul” de Gustav Klimt. Eu, în schimb, student cu buget limitat, am decis să nu plătesc biletul și am rămas afară, în grădini. Și, sincer, nu am simțit că am pierdut foarte mult.
Grădinile sunt spectaculoase – un joc de simetrie, cu fântâni, statui și alei largi. M-am plimbat pe îndelete, am făcut fotografii și am privit palatul de la distanță, ca și cum ar fi fost un decor de poveste. Într-un fel, am avut propria mea versiune a vizitei: colegii au intrat să-l descopere pe Klimt, iar eu am savurat liniștea de afară, bucurându-mă de aerul proaspăt și de arhitectura care îți tăia respirația chiar și fără să vezi interiorul.
Privind în urmă, cred că fiecare și-a găsit varianta de Belvedere. Pentru mine, au rămas grădinile – un loc în care Viena mi s-a părut mai accesibilă și mai sinceră decât în sălile muzeale.
Concluzie – Viena, primul vals
Prima mea vizită ca turist adevărat în Viena a fost un amestec de descoperiri și limite. Am simțit solemnitatea Domului Sf. Ștefan, am urcat până la Gloriette și am privit orașul de sus, iar la Belvedere m-am mulțumit cu grădinile, lăsând interiorul colegilor mei. Nu am bifat tot, dar fiecare loc mi-a lăsat o imagine clară despre ce înseamnă Viena: istorie, artă și grandoare.
Privind înapoi, realizez că tocmai bugetul meu de student și lipsa de timp au dat vizitei un farmec aparte. Nu am intrat peste tot, dar ceea ce am trăit a fost suficient pentru a-mi da seama că Viena nu se lasă „cucerită” dintr-o singură încercare. E un oraș care îți promite că mai are multe de arătat și te provoacă să revii.
Iar eu aveam să revin. Pentru că Viena nu se termină la Dom, la Schönbrunn sau la Belvedere. Următoarea parte a poveștii înseamnă palate, muzee și chiar Praterul, unde Viena își arată o altă față – mai relaxată, dar la fel de fascinantă.
Aurelian Csaholczi
Un comentariu