Kolobrzeg a fost pentru ansamblul Doina Timișului mai mult decât o simplă oprire la un festival internațional. Între spectacole, întâmplări neașteptate și o zi petrecută la Marea Baltică, orașul din Polonia s-a transformat rapid într-o experiență plină de povești.
Capitolul 1 – Când GPS-ul te duce aiurea prin Kolobrzeg
După oprirea noastră din Praga, unde ne-am plimbat printre castele, poduri și legende, ne-am urcat din nou în autocar cu destinația Kolobrzeg, Polonia. Am ajuns în oraș la asfințitul soarelui, obosiți dar cu sufletul plin de curiozitate. Totul părea să fie în ordine… până să ne lase GPS-ul în mijlocul unui cartier cu case și parcuri pentru sport. Nici urmă de organizatori care, la fiecare festival de până atunci, ne așteptau cu pancarte, zâmbete și indicații clare.
Minutele treceau, autocarul stătea pe loc și nervozitatea începea să se instaleze. Colegii care știau bine engleza au început să dea telefoane, dar la celălalt capăt al firului nu răspundea nimeni. Am zis să întrebăm trecătorii – doar că ori nu știau limba lui Shakespeare, ori nu auziseră în viața lor de strada pe care o căutam.
Și atunci, surpriză: șoferul autocarului se întoarce spre mine și zice hotărât:
– „Hai cu mine, să găsim pe cineva care știe.”
Eu am rămas blocat. „Cum adică eu? Nici eu, nici tu nu știm mai mult decât hello, yes și no!” Dar ce să fac, m-am ridicat cu un oftat și am pornit la vânătoare de vorbitori de engleză.
Ne-am așezat pe o bancă în parc și am început să analizăm oamenii care treceau pe lângă noi, ca doi detectivi amatori. „Ăsta e prea bătrân, sigur nu știe engleză. Fata asta e prea tânără, știe ea engleză, dar nu ne înțelegem noi cu ea.” Și tot așa, până când am văzut o tânără îmbrăcată sport, pe bicicletă.
„Ea e!”, ne-am zis amândoi în același timp.
M-am ridicat, i-am aruncat un zâmbet larg și cu toată „engleza mea avansată” am întrebat:
– „Hello, speak English?”
– „Yes, little.”
Eram salvați! Am bâiguit un „ok, please, come with me, bus, colleague speak English” și am pornit triumfător cu ea spre autocar.
Când colegii i-au arătat adresa și numele școlii unde trebuia să fim cazați, surpriza a fost maximă: nu era o trecătoare oarecare, ci chiar profesoară la școala respectivă! Și ca să fie povestea completă, s-a urcat în autocar și ne-a condus ea însăși până la destinație.
Așa am învățat că uneori GPS-ul te bagă în ceață, dar norocul are felul lui de a apărea… chiar și sub forma unei biciclete.
Capitolul 2 – Primirea oficială la festivalul Interfolk din Kolobrzeg
Cum problema cu găsitul cazării s-a rezolvat, nu ne-am mai făcut griji și am început cheful. Și cum un chef într-o țară nouă nu se face niciodată singur, i-am invitat și pe ghizii festivalului să deguste din produsele noastre tradiționale. Totul se învârtea, cum altfel, în jurul răchiei şi a altor produse cu grade alcolice.
Planul era să nu exagerăm – mâine începea festivalul, iar ei trebuiau să fie apți, chiar dacă noi aveam zi liberă. Doar că, așa cum se întâmplă de obicei, planul a rămas doar pe hârtie. Am tras până în zori, iar la 10 dimineața ceasul suna nemilos: trebuia să mergem la primărie pentru primirea oficială.
Am ajuns mahmuri și somnoroși, fără chef de nimic. Dar când am văzut cine era translatorul oficial, brusc am prins energie: era chiar ghidul care cu câteva ore în urmă stătuse la masă cu noi, până spre dimineață. Ne-am luminat la față și am schimbat impresii între noi: „Băi, noi credeam că suntem obosiți… dar să-l vedem pe el cum se descurcă pe scenă!”
Discursul a început. Oficialitățile poloneze vorbeau serios, cu solemnitate, în timp ce noi, în public, nu înțelegeam o iotă. Așteptam momentul traducerii ca pe o gură de aer. La final, ghidul nostru a luat microfonul, s-a uitat în sală și a zis sec:
– „Welcome.”
Și a trecut mai departe la următorul vorbitor.
Sala a izbucnit instantaneu în hohote de râs, oficialitățile au râs și ele, doar ghidul părea nedumerit. Oare tradusese prea puțin? Sau poate gândul îi era tot la cheful de cu o seară în urmă?
Capitolul 3 – Repetiții, spectacole și scena cu surprize
Festivalul Interfolk nu era doar o serie de spectacole grandioase în centrul orașului, ci și un tur cultural complet. În fiecare zi aveam program plin: repetiții, spectacole prin oraș, dar și vizite la școli, unde făceam workshopuri cu copiii, sau la case de bătrâni, unde încercam să aducem zâmbete prin dansurile noastre. Era obositor, dar plăcut – ne simțeam ca niște mesageri ai folclorului românesc.
Totuși, cea mai amuzantă amintire a rămas legată de scena principală a festivalului. Într-o dimineață am intrat la repetiție cu dansuri din Oltenia, pline de energie și bătăi puternice în podea. Ritmul era rapid, pașii erau apăsați, iar podeaua a început să cedeze: bucăți din scenă se rupeau sub picioarele noastre.
La finalul repetiției am anunțat organizatorii, iar ei au luat cea mai „serioasă” măsură: au lipit niște benzi reflectorizante în zonele afectate, ca să știm pe unde să nu călcăm. Problema părea rezolvată… pe hârtie.
Spectacolul INTERFOLK KOLOBRZEC
Seara, spectacolul începe. Intră o trupă din Franța, care dansa pe picioroange. Vă imaginați ce s-a întâmplat: podeaua a cedat din nou, și un francez a căzut în plin dans. Publicul a aplaudat, crezând că face parte din coregrafie, dar noi știam adevărul.
A venit rândul nostru. Cu amintirea dimineții în minte, am intrat pe scenă cu emoții: „Dacă se rupe din nou?” Și, bineînțeles, s-a rupt. De data asta organizatorii chiar s-au sesizat. În mijlocul spectacolului, doi meșteri în vârstă au intrat cu o trusă de scule, un flex și creioane la ureche. În timp ce noi dansam, ei au început să repare scena, tăind și bătând în plăci, de parcă era șantier.
Muzica abia se mai auzea de zgomotul flexului, iar coregrafia era imposibil de continuat. Am făcut ce știm mai bine: am improvizat, am zâmbit larg și am dus momentul până la capăt. Publicul a aplaudat, noi am coborât de pe scenă cu sufletul împăcat și cu senzația că trăisem unul dintre cele mai trăsnite spectacole din viața noastră.
Capitolul 4 – Kolobrzeg și Marea Baltică
După atâtea repetiții, spectacole și improvizații pe scene care se rupeau sub pașii noștri, a venit și o zi în care organizatorii s-au gândit că merităm o pauză. Dar nu oricum, ci o pauză cu tot alaiul, la Marea Baltică. Toate grupurile au fost urcate în autocare și duse spre plajă, ca să descoperim și noi o altă față a Kolobrzegului – cea a orașului balnear, unde istoria și marea se împletesc de secole.
Kolobrzeg nu e doar un port turistic, ci și un oraș cu povești vechi. În Evul Mediu era celebru pentru sarea sa, numită „aurul alb”, iar izvoarele sărate și nămolurile terapeutice l-au transformat în stațiune balneară încă din secolul al XIX-lea. O legendă locală vorbește despre o fântână cu apă miraculoasă, care ar fi vindecat bolile celor care se încumetau să guste din ea.
Plimbându-ne spre plajă, farul din port ne amintea de rezistența orașului – a fost distrus și reconstruit de mai multe ori, dar mereu a rămas în picioare, ca un simbol că Kolobrzeg renaște oricât de grele ar fi vremurile.
Iar nouă, în ziua aceea, nu ne-a păsat de legende sau războaie. Am ajuns pe nisip și ne-am transformat rapid în competitori. Organizatorii au pregătit jocuri marinărești, meciuri de volei, trasul frânghiei și tot felul de probe care ne-au făcut să uităm de nopțile pierdute. Râsetele și atmosfera veselă încălziseră mai bine decât soarele timid al Balticei.
Concluzie – Kolobrzeg, între festival și prietenii
Ziua petrecută pe plaja din Kolobrzeg, între jocuri marinărești, meciuri de volei și hohote de râs, a fost poate cea mai bună imagine a ceea ce a însemnat festivalul Interfolk pentru noi: o combinație de prietenie, competiție și bucuria simplă de a fi împreună.
Kolobrzeg nu ni s-a arătat doar prin spectacole sau prin istoria lui bogată, ci mai ales prin oamenii pe care i-am întâlnit acolo – dansatori veniți din toate colțurile lumii, care, pentru câteva zile, au devenit o mare familie.
Pentru noi, cei din Doina Timișului, experiența din Polonia a fost un pas important. Am învățat că dansul poate uni culturi diferite, că un public străin poate aplauda la fel de entuziast ca unul de acasă și că, dincolo de scenă, rămân poveștile și prieteniile.
Când am părăsit Kolobrzegul, am luat cu noi nu doar aplauze și diplome, ci și amintiri care aveau să ne însoțească ani de zile. Iar drumul nostru nu se oprea aici. Urmau alte festivaluri, alte țări și alte povești de spus – dar Polonia avea să rămână mereu prima amintire legată de Marea Baltică și de un festival care ne-a adus atâta bucurie.
Aurelian Csaholczi
