Tirana este unul dintre acele orașe care nu se dezvăluie imediat, dar care te surprind pe măsură ce începi să le înțelegi istoria. În timpul unui turneu cu Doina Timișului am descoperit capitala Albaniei pas cu pas, printre legende, credință și urmele unui trecut complicat.
Capitolul 1 – Tirana, o legendă, o limbă și o legătură mai veche decât granițele
Există o veche legendă albaneză care spune că Dumnezeu, atunci când a împărțit pământul popoarelor, a uitat Albania. Când și-a dat seama, nu mai avea ce să ofere, așa că a luat o bucată din tot ce mai rămăsese: puțin munte, puțină mare, câteva văi, stânci, păduri și lacuri. A pus totul laolaltă și a spus: „Va fi greu de trăit aici, dar va fi frumos și adevărat.”
Albanezii cred că de aceea țara lor este aspră, dar sinceră, dificilă, dar autentică. O țară care nu se oferă ușor, dar care rămâne cu tine dacă îi dai timp. Iar plimbându-ne prin Tirana, cu legenda asta în minte, aveam senzația că multe lucruri încep să capete sens.
Poate tocmai din această amestecare de lumi vine și una dintre cele mai interesante legături ale Albaniei: cea cu România. Specialiștii în lingvistică spun că limba albaneză este unică în Europa, dar că, dintre toate limbile, româna este cea cu care se înrudește cel mai mult. Nu seamănă la prima vedere, dar când începi să sapi puțin, apar lucruri surprinzătoare.
Legături ale Albaniei: cu România
Cuvinte simple, din viața de zi cu zi, par să se salute peste timp: bukë – pâine, ujë – apă, zemër – inimă, dritë – lumină. Nu sunt identice, dar au o sonoritate familiară, ca niște rude îndepărtate care își recunosc gesturile. Lingviștii vorbesc despre un fond comun vechi, balcanic, păstrat mai bine aici decât în multe alte părți ale Europei.
Legătura nu se oprește însă la limbă. Imnul Albaniei a fost compus de un român, Ciprian Porumbescu, iar versurile sunt scrise pe o melodie care ne este și nouă cunoscută.
Mai mult, pe drapelul albanez, în forma lui istorică, apare cuvântul „Unirea”, un ideal care, pentru ambele popoare, a însemnat mai mult decât un simplu termen politic. A fost o aspirație, o nevoie de a sta împreună, de a rezista.
Nu e întâmplător nici faptul că Nicolae Iorga a avut un rol important în sprijinirea independenței statului albanez. A fost unul dintre intelectualii care au susținut cauza Albaniei în Europa, într-o perioadă în care puțini mai credeau că acest stat mic poate să-și găsească locul pe hartă. Iorga vedea în Albania nu doar o țară vecină, ci un spațiu înrudit, legat prin istorie, limbă și destin.
Poate de aceea, nici astăzi, legătura nu s-a pierdut. Există comunități mari de aromâni și vlahi în Albania, oameni care vorbesc românește, care păstrează tradiții comune și care se simt la fel de bine de o parte și de alta a granițelor. Sunt punți vii între două lumi care, deși par diferite, au crescut din același sol.
Tirana
Gândindu-ne la toate astea, Tirana nu mai era doar o capitală străină, ci un loc în care istoria noastră se intersecta pe neașteptate cu a lor.
Și, cum orice descoperire serioasă cere timp și o pauză bună, ne-am dat seama că următorul pas nu putea fi decât unul firesc: o masă, o terasă, și o continuare a „cercetării” noastre, de data asta într-un mod mult mai relaxat.
Pentru că, uneori, istoria se înțelege cel mai bine nu din cărți, ci stând la masă, cu mâncare bună, povești spuse pe îndelete și hărți deschise pe telefon, căutând ce mai urmează să descoperi.
Capitolul 2 – Tirana comunistă, simboluri și transformări
Am început să gustăm din produsele tradiționale, fără grabă, mai mult din curiozitate decât din foame. Mâncare simplă, dar cu gust, exact cum te aștepți într-o țară care nu încearcă să impresioneze, ci să te facă să te simți bine. Aveam internet, aveam timp până seara și, inevitabil, a apărut întrebarea: „Dacă tot suntem aici, ce mai putem vedea?”
Piramida Tirana
Primul loc care ne-a atras atenția a fost Piramida. Clădirea aceea ciudată, greu de încadrat, pare desprinsă dintr-o altă lume. Construită în perioada comunistă ca muzeu dedicat lui Enver Hoxha, piramida a rămas după căderea regimului fără un rol clar, dar cu o încărcătură simbolică enormă.
Nu e frumoasă în sens clasic, nu e nici elegantă, dar tocmai de asta atrage. E un monument al unei epoci care a vrut să lase ceva „nemuritor” în urmă și a reușit doar să lase un semn al confuziei. Privind-o, aveai senzația că Albania încă discută cu trecutul ei, fără să știe exact ce să facă cu el.
De aici, gândul ne-a dus inevitabil la buncăre. Albania este probabil una dintre puținele țări din lume unde frica a fost turnată în beton. Zeci de mii de buncăre, împrăștiate peste tot – în orașe, pe câmpuri, pe dealuri, la marginea drumurilor – construite din teama unei invazii care nu a mai venit niciodată.
Fiecare buncăr spune aceeași poveste: un stat izolat, convins că pericolul e permanent. Azi, multe dintre ele sunt doar relicve tăcute, martori ai unei frici colective care a modelat o țară întreagă.
Am mai notat un obiectiv pe listă: un pod de piatră din perioada otomană, simplu și solid, genul de construcție care nu impresionează prin mărime, ci prin faptul că încă stă în picioare.
Podul de piatră din perioada otomană
Podurile acestea nu erau doar pentru trecere, ci pentru legătură, iar Albania e plină de astfel de simboluri mici, dar încăpățânate, care leagă trecutul de prezent.
A urmat Moscheea Nouă, un contrast evident cu lăcașurile vechi. Modernă, luminoasă, cu o arhitectură care vorbește despre un prezent diferit, mai deschis, mai sigur pe sine. Tirana nu mai e orașul fricii, ci unul care încearcă să se definească din nou, fără să-și șteargă urmele.
Maica Tereza
Ultima oprire a fost la biserica dedicată Maicii Tereza. Știam că este născută în Albania și, stând acolo, într-un loc liniștit, aproape retras din agitația orașului, povestea ei părea cu atât mai puternică.
O femeie plecată din Balcani, ajunsă să schimbe lumea prin gesturi mici, dar constante. Albania își revendică această legătură cu discreție, fără emfază, așa cum îi stă bine unui simbol care nu are nevoie de explicații.
Înainte să plecăm, cineva a pomenit o veche legendă albaneză, una dintre acelea care circulă mai mult din gură în gură: se spune că munții Albaniei sunt vii, că își apără oamenii și că nu lasă străinii să treacă decât dacă vin cu intenții bune.
Poate de asta drumurile sunt grele, poate de asta peisajele sunt sălbatice. Nu știu dacă legenda e adevărată, dar știu sigur că, atunci când autocarul a pornit și orașul a rămas în urmă, aveam senzația că intrăm într-un alt capitol al călătoriei.
În față ne aștepta noaptea, șoseaua care urca tot mai mult și munții care începeau să se contureze în întuneric. Tirana rămânea în spate, dar Albania abia începea să ni se dezvăluie.
Concluzie
Albania nu a fost pentru noi o destinație în sine, ci o parte din drum. Un turneu care ne-a adus pe malul mării, într-un festival relaxat, apoi într-o capitală plină de contraste și, în cele din urmă, pe șosele de munte care păreau să nu se mai termine. Tocmai de aceea a rămas atât de clar în memorie. Nu a fost bifată, ci trăită.
Durrës ne-a oferit acel rar sentiment de vacanță într-un turneu, cu dimineți târzii, plajă, muzică live și seri fără grabă. Tirana ne-a scos din starea aceea și ne-a pus față în față cu istoria, cu frica, cu credința și cu un prezent care încearcă să se așeze. Iar drumul care a urmat, noaptea, printre munți, a legat totul într-o singură poveste.
Autocarul a pornit din Tirana pe întuneric, iar luminile orașului au rămas încet în urmă. În față ne aștepta un drum lung, sinuos, prin munți, cu pauze scurte și multă liniște.
Următoarea oprire era Ohrid, în Macedonia de Nord, un alt loc despre care știam că ne va cere timp și atenție. Albania se închidea astfel nu cu un punct final, ci cu o virgulă, exact cum îi stă bine unei călătorii adevărate.
Turneele nu se măsoară doar în spectacole sau kilometri, ci în locurile pe care le lași în urmă și în cele spre care mergi. Iar drumul nostru continua, cu Doina Timișului, spre alte orașe, alte scene și alte povești care așteptau să fie trăite.
Aurelian Csaholczi
