Istanbul, orașul sultanilor și al legendelor (I)

Istanbul – legende, moschei și prima zi în orașul sultanilor

După zilele liniștite din Edremit, autocarul nostru a pornit spre Istanbul. Așteptarea era uriașă: fiecare dintre noi își imaginase de acasă acest oraș ca pe o poartă între lumi, unde Orientul și Occidentul se îmbrățișează și se ceartă în același timp.

Când am ajuns și ne-am cazat chiar în zona Sultan Ahmed, am simțit că suntem în buricul istoriei. La câteva minute de mers pe jos erau adunate, ca pe o scenă de teatru, cele mai importante clădiri ale Imperiului Bizantin și ale celui Otoman. Într-un singur cadru vedeai cupole, minarete și coloane vechi de secole.

Atmosfera era amețitoare: forfotă de turiști, vânzători ambulanți cu simituri, chemări la rugăciune din difuzoarele moscheilor și zgomot de tramvaie care tăiau piața centrală. Istanbulul nu te lăsa să respiri, dar tocmai asta îl făcea fascinant.

Cu rucsacul pe umăr și ochii mari de curiozitate, am pornit să descopăr primul capitol din povestea acestui oraș: Coloana lui Constantin.

Istanbul capitolul 1 – Coloana lui Constantin și legenda relicvelor

La câteva minute de mers de la hotel, în mijlocul unei piețe aglomerate, am dat peste o coloană uriașă, înnegrită de vreme și de fum, dar care încă se ridica mândră deasupra clădirilor din jur: Coloana lui Constantin.

La prima vedere, nu pare cine știe ce – un trunchi de piatră masiv, prins cu cercuri de fier. Dar când afli povestea, lucrurile se schimbă. Se spune că împăratul Constantin cel Mare ar fi ascuns în soclul acestei coloane relicve aduse chiar din Ierusalim: bucăți din crucea lui Iisus, sulița lui Longinus sau vasul folosit la Cina cea de Taină.

Nu știu dacă legenda e adevărată, dar mi-a plăcut ideea că, sub picioarele mele, s-ar putea afla comori spirituale pe care lumea le caută de secole. M-am uitat lung la bază, în timp ce colegii mei făceau poze.

Coloana, ridicată în anul 330, a supraviețuit cutremurelor, incendiilor și demolărilor. În jurul ei, Istanbulul s-a schimbat de zeci de ori, dar ea a rămas ca un martor tăcut, legând Roma antică de Bizanț și apoi de Imperiul Otoman.

Pentru mine, a fost primul contact cu adevărata dimensiune a orașului: un loc unde legenda și realitatea trăiesc una peste alta, exact ca straturile Troiei pe care le văzusem cu câteva zile înainte.

Istanbul capitolul 2 – Moscheea Albastră și povestea celor șase minareturi

La câțiva pași de Coloana lui Constantin, cerul era brăzdat de șase minareturi elegante, care se ridicau ca niște sulițe spre nori. În fața mea se afla una dintre cele mai celebre clădiri din Istanbul: Moscheea Albastră (Sultanahmet Camii).

Istanbul – detalii arhitecturale la Moscheea Albastră

De la distanță, te impresionează prin dimensiune și armonia cupolelor. De aproape, însă, farmecul e altul: curtea imensă plină de turiști, covoarele roșii întinse în interior și luminile filtrate prin vitralii albastre, de unde și numele moscheii.

Legenda celor șase minareturi mi s-a părut fascinantă. Se spune că arhitectul a înțeles greșit ordinul sultanului: în loc să ridice „turnuri de aur” (altın), a construit „șase turnuri” (altı). O mică confuzie de pronunție și a ieșit o moschee unică, care a stârnit chiar nemulțumirea imamilor de la Mecca, deoarece doar marea moschee de acolo avea șase minareturi. Ca să rezolve situația, sultanul a plătit construirea unui al șaptelea minaret la Mecca.

Când am intrat, atmosfera era liniștită. Turiștii se plimbau în liniște, iar credincioșii se rugau pe covoare. Am privit câteva minute tavanul decorat cu mii de plăci albastre și am simțit pentru prima dată acea combinație specială de măreție și pace interioară.

Istanbul capitolul 3 – Încercarea nereușită de a cuceri Bosforul

După ce am ieșit din Moscheea Albastră, o parte dintre noi am hotărât să facem o excursie cu barca pe Bosfor. Nici nu am apucat să pășim bine în piață, că vânzătorii de tururi ne-au și înconjurat cu pliante colorate și prețuri de parcă urma să ne plimbe cu iahtul sultanului. Am dat din cap politicoși și am decis să încercăm varianta „low-cost”: transportul în comun.

Google Maps ne arăta clar că la câțiva pași, jos spre mare, trebuia să fie o stație de feribot. Am zis „ușor de găsit!”, am făcut dreapta și am început să coborâm dealul abrupt, convinși că în câteva minute suntem pe vapor.

Pe drum, însă, ne-am trezit în fața zidurilor vechi ale Constantinopolului. Bineînțeles, bucurie mare – un obiectiv turistic neplanificat! Am scos telefoanele, am făcut poze și am admirat construcția veche de secole. Dar surpriza adevărată a venit imediat: acolo unde ar fi trebuit să fie stația de feribot, era doar un șantier. Nici urmă de vapoare.

Am întrebat un trecător, iar omul, foarte amabil, ne-a arătat pe hartă: cea mai apropiată stație era la Podul Galata. Problema era că pentru a ajunge acolo trebuia să urcăm din nou dealul de unde tocmai coborâsem. Am oftat toți și am pornit la drum. Când am ajuns sus, sleiți de puteri și realizând că făcuserăm abia o mică parte din traseu, am zis pas excursiei pe Bosfor.

Ne-am reorientat rapid: dacă tot eram aproape, hai la Palatul Topkapi, să vedem dacă e adevărat că sabia lui Ștefan cel Mare încă mai stă acolo, printre comorile sultanilor.

Capitolul 4 – Palatul Topkapi și sabia lui Ștefan cel Mare

Intrarea în Palatul Topkapi e ca un test de răbdare. Primele două curți le poți vizita gratuit, cu grădini largi, ziduri vechi și turiști care fac poze din toate unghiurile. Dar când ajungi la a treia curte, trebuie să plătești biletul. Acolo începe partea „serioasă”: coridoare lungi, camere destul de goale și explicații sumare, lăsându-te să decizi dacă te descurci singur sau plătești un ghid. Noi, evident, ne-am încăpățânat să fim exploratori independenți.

Printre colecțiile de bijuterii și relicve, am intrat în sala armelor. Și acolo, ascunsă între săbii uriașe și pumnale împodobite, am descoperit-o: sabia lui Ștefan cel Mare. Momentul a fost copleșitor – istoria României expusă în inima Istanbulului.

Reflexul imediat? Fotografia! Dar n-am apucat să ridicăm telefoanele că o supraveghetoare, mai vigilentă decât o cameră de filmat, a izbucnit cu un „No pictures!” și s-a uitat la noi ca și cum voiam să scoatem sabia pe furiș din vitrină.

Dar cum suntem români și descurcăreți, am pus repede la cale un plan. Câțiva dintre noi s-au dus demonstrativ la altă vitrină, scoțând telefoanele la vedere. Privirea doamnei s-a mutat instantaneu spre ei, iar ceilalți, rămași „neobservați”, au declanșat aparatele foto. „Misiune îndeplinită!”, ne-am spus în șoaptă, râzând ca niște copii după o năzbâtie reușită.

Cu entuziasmul acesta am pornit spre harem, așteptându-ne la un muzeu spectaculos, cu camere pline de povești și istorie. În schimb, am găsit… camere goale și șantiere în renovare. Dezamăgirea a fost vizibilă pe fețele tuturor. După atâta suspans, haremul era doar un coridor lung cu uși închise și pereți în lucru.

Concluzie – între glorie și camere goale

Prima zi de explorare a Istanbulului a fost un amestec de fascinație și ironie. Am început cu legendele ascunse sub Coloana lui Constantin, am trecut prin liniștea și frumusețea Moscheii Albastre, am ratat o excursie pe Bosfor după ce am învins dealurile orașului, iar la final am descoperit sabia lui Ștefan cel Mare în Palatul Topkapi – cu tot cu o mică „operațiune” de fotografie clandestină.

Haremul, în schimb, ne-a dat o lecție de răbdare: camere goale și uși închise, mult sub așteptările create de poveștile sultanilor și ale sclavelelor. Și totuși, chiar și cu dezamăgiri, Istanbulul reușea să ne prindă în mrejele lui. Era clar că abia zgâriam suprafața, iar orașul avea încă multe de arătat.

Ziua se încheiase, dar aventura noastră nu. Urma să intrăm în alte comori ale Istanbulului – locuri legendare precum Sfânta Sofia, Palatul Scufundat, Hipodromul și Marele Bazar. Adevărata poveste abia începea.

Aurelian Csaholczi