Capitolul 1 Kopaonik – Drumul spre muntele care ne aștepta
Povestea noastră nu a început pe un munte acoperit de zăpadă în Kopaonik, ci într-o după-amiază oarecare, la o cafea băută în mall, în agitația obișnuită a Timișoarei. Eram patru colegi de ansamblu, fiecare prins în lumea lui, iar discuția nu părea să ducă nicăieri până când, din senin, a venit replica aceea care schimbă cursul zilei: „Hai să mergem undeva.”
Nu știam unde, nu știam când, dar în felul nostru – mereu gata de aventură – părea că oricum nu conta. Atunci a apărut ideea lui, mare fan de schi, care deja căuta oferte și vise cu pârtii: „Am găsit ceva la Kopaonik, o săptămână la început de februarie, vă băgaţ?”
Eu, mare sportiv pe schiuri, ce să zic… i-am spus sincer că nu știu să schiez. Dar el, cu entuziasmul lui molipsitor, m-a liniștit imediat: „Nu-i nimic, te învăț eu acolo. Îți închiriez echipament, nu îți trebuie nimic.” Așa se leagă nebuniile care devin amintiri – în patru propoziții scurte și o cafea băută pe fugă.
A trecut timpul și, cu cât trecea, cu atât uitasem mai repede de tot planul. El nu a mai zis nimic, eu nu am mai întrebat nimic, și viața își văzuse liniștită de ale ei până când, cu o seara înainte de plecare, mă trezesc cu un telefon. „La cât plecăm dimineaţă?” Am rămas blocat. „Unde să plecăm?” „La schi, ai uitat?”
Sincer… da. Uitasem, complet! Eu chiar crezusem că a renunțat, îmi făcusem deja alte planuri, mă liniștisem. Dar el, foarte calm, îmi spune ceea ce nu voiam să aud în acel moment: „Nu știu cum faci, dar cazarea e rezervată. Pentru patru persoane.”
Ei, și atunci s-a rupt filmul. Nu era timp de dileme filosofice, nici de analizat alegerile vieții. Eram pus în fața faptului împlinit, iar prietenia, cum o știi, cântărește mai greu decât orice logică. Așa că am oftat și am zis: „Bine, hai că îmi fac bagajul.”
A doua zi mașina era plină până la refuz: schiuri, clăpari, bețe, geci groase, emoții, nervi, dar și bucuria aceea copilărească pe care doar o plecare o poate aduce. Pornisem la drum cu avânt, ca niște cuceritori ai muntelui, și până la vamă totul părea așezat ca într-un plan bine scris.
Am trecut de prima frontieră fără emoții, însă la intrarea în Serbia parcă s-a schimbat tonul. Vameșul, foarte politicos ce-i drept, ne-a întrebat unde mergem. „Kopaonik, la schi.” Apoi a cerut cazarea. Colegul responsabil cu rezervarea a întins cu încredere foaia printată, iar omul a luat-o, s-a uitat o clipă la noi și a zis doar atât: „Parcați aici pe dreapta și așteptați un moment.”
Cred că rar am văzut patru oameni trecând atât de repede de la entuziasm la scenarii apocaliptice. Stăteam în mașină și, în frigul acela de dimineață, ne treceau prin minte toate teoriile posibile: că scrie ceva greșit pe rezervare, că ne trimite înapoi, că am încurcat datele, că poate nici nu e hotel real… Totul era posibil.
Au trecut zece minute. Apoi cincisprezece. Deja ne vedeam întorcându-ne acasă. Când, în sfârșit, apare vameșul, relaxat, zâmbind. Ne întinde hârtia înapoi și ne spune, cu o naturalețe incredibilă: „Scuzați, nu a mers xeroxul. Am vrut să fac o copie că vreau să merg și eu săptămâna viitoare la ski și mi-am notat datele din ofertă, să sun pentru rezervare.”
Am izbucnit toți în râs – era prea bună situația ca să nu râzi.
Așa, cu pofta aceea de viață care se întoarce când scapi de o grijă inventată, am pornit mai departe spre Kopaonik, într-o zi de început de februarie, fără să știm că muntele avea să ne ofere una dintre cele mai frumoase ierni din viața noastră.
Capitolul 2 – Prima dimineață în imperiul alb
După prima seară petrecută la cabană în Kopaonik, una din acelea în care oboseala drumului se amestecă perfect cu entuziasmul pentru ziua ce urmează, ne-am culcat cu planurile făcute și cu impresia că totul va merge ca uns. De dimineață, încă înainte ca soarele să se ridice peste pădurile înghețate, am ieșit pe verandă și am văzut că visul alb era acolo, pregătit, întins cât vedeai cu ochii.
Cazarea era atât de aproape de pârtie încât, dacă vroiai puteai să skiezi direct de la ușa cabanei în jos, fără niciun pas de încălzire. Totul era acoperit de un strat gros, imaculat, care îți dădea impresia că ai ajuns într-un loc neatins de lume.
Am pornit spre centrul stațiunii, acolo unde urma să închiriez echipamentul pentru prima mea zi pe schiuri. Mă simțeam ca un copil care intră pentru prima oară într-un magazin de jucării, doar că jucăriile astea aveau potențialul să-mai dea și cu mine de pământ, nu doar să mă bucure.
Am primit clăparii, schiurile, bețele și casca, iar cu pasul de urcat cumpărat, mă simțeam de parcă tocmai primisem un bilet spre o lume necunoscută. Îi vedeam pe ceilalți trei colegi, fiecare cu stilul lui, pregătiți să cucerească pârtiile, iar eu stăteam acolo, echipat, dar cu emoția celui care știe că nimic nu e „foarte simplu”, oricât de frumos ar suna.
Unul dintre ei, acela cu oferta-minune găsită la cafea, vine lângă mine și începe să-mi explice cum se fac lucrurile. „Îți pui schiul stâng, apoi pe dreptul, faci puțin plugul și pleci. E foarte simplu.” Apoi, ca orice profesor fără răbdare, îmi arată din vorbe, nu din fapte, îmi dă două indicații, îmi mai spune încă o dată că e floare la ureche și… pleacă pe pârtie ca o săgeată. Al doilea la fel. Al treilea la fel. Și dintr-odată, am rămas singur, pe zăpadă, cu tot echipamentul pe mine, încercând să par mai sigur decât eram.
Am încercat exact cum mi-au spus: un pic stângul, un pic dreptul… și m-am dus direct la vale, fără niciun metru în care să simt că schiurile alea mă ascultă. Am căzut frumos, în stilul meu inconfundabil. Le-am dat jos, le-am pus iar, am încercat din nou, cu același rezultat. Parcă eram făcut din fier și pământul mă trăgea ca pe o piesă de muzeu, nu ca pe un viitor schior.
Am găsit o porțiune mai lină, mi-am luat schiurile în spate, am mers până acolo cu ultimele rămășițe de speranță și am încercat din nou. A mers vreo doi metri, suficient cât să-mi dau iluzii, apoi am aterizat iar în zăpadă cu roatele-n sus. În timp ce mă chinuiam eu cu filosofia echilibrului pe două scânduri înguste, un grup de copii treceau pe lângă mine, toți aliniați în șir, cu profesorul lor de ski în față.
Omul, văzându-mă, a început să râdă cu poftă, dar nu răutăcios, ci ca cineva care știe exact prin ce trec. Mi-a spus ceva în sârbește, dar am prins sensul: să mă duc la locul unde urcau ei, la sistemul ăla de tras în sus, că acolo sunt instructori care te pot ajuta.
M-am gândit că rău n-are cum să fie, așa că am trecut de turnichet, am pus schiurile în picioare și m-am pregătit de prima urcare pe „bățul minune”, cum îmi vine să-i spun și acum. Am prins dispozitivul cu mâna dreaptă, fără prea multă tehnică și, într-o clipă, am plecat la deal. A strigat ceva băiatul de la turnichet, dar, neştiind limba și având mintea ocupată cu altceva, nu l-am băgat în seamă.
La început părea chiar simpatic – te trăgea ușor, ca pe un turist curios. Dar cu fiecare metru, viteza creștea, iar eu simțeam tot mai tare că mâna dreaptă îmi tremură, iar stânga, ocupată cu bețele, nu mă ajută deloc. Când am ajuns la jumătatea dealului, deja nu mai știam dacă merg spre înălțimi sau spre destin. M-am uitat în jos, exact când nu trebuia, și în secunda aceea schiul stâng a luat-o spre un univers, schiul drept spre altul, iar eu am luat contact cu realitatea la o viteză demnă de Cupa Mondială.
Cea mai mare grijă a mea nu era că mă rostogolesc, ci să nu-l dobor pe cel care venea în spatele meu. Nu știu nici acum cum am reușit să mă arunc într-o parte cât să-l evit, dar cert e că m-am trezit cu schiurile în spate, cu zăpadă în glugă și cu imaginea copiilor care mă depășeau zâmbind, de parcă asistau la un spectacol de comedie.
Am coborât cu demnitatea puțin șifonată, cu schiurile cărate pe umăr, și m-am întors la centrul de închiriere, unde oamenii se uitau miraţi la mine. „Să vi le schimbăm? Sunt prea lungi? Prea grele?” Mă bombardau cu întrebări de parcă echipamentul era vinovat. Dar adevărul era simplu și pur: problema eram eu.
Am returnat tot, mi-am cerut scuze și, pentru că nu puteam pleca fără să-mi liniștesc sufletul, m-am așezat la prima terasă. Un vin fiert, fierbinte, parfumat și liniștitor, era exact ceea ce știam să manevrez mult mai bine decât orice schi din lume.
Capitolul 3 – O zi întreagă de iarnă, trăită pe suflet
După aventura mea spectaculoasă de doar o oră pe schiuri, în care am reușit să dau o reprezentație completă de acrobație involuntară, am înțeles un adevăr simplu: nu toți ne naștem pentru pârtii, dar unii dintre noi ne naștem pentru povești. Și cum n-am vrut să mai testez rezistența schiurilor în Kopaonik și nici răbdarea colegilor, am decis că restul zilelor aveau să fie trăite altfel, pe ritmul meu, acolo unde simțeam că îmi stă mai bine.
Așa s-au împărțit diminețile mele între un mic dejun tihnit, o cafea care mi se lipea de mâini ca un bun venit în fiecare zi și scurte ieșiri prin stațiune să cumpăr ce aveam nevoie: de la gustări pentru cabană până la mici suveniruri, doar ca să am motiv să mă mai plimb prin frigul acela minunat.
Între timp, colegii mei coborau și urcau pe pârtii ca niște campioni, iar seara, când ne întâlneam cu toții, fiecare venea cu povestea lui: ei cu viteza și adrenalinele lor, eu cu întâmplările mele cu localnicii, cu vinul fiert și cu micile descoperiri ascunse prin stațiune.
Seara nu semăna niciodată cu ce trăisem peste zi. De cum venea întunericul, Kopaonik prindea viață ca un oraș care abia așteaptă să se aprindă luminile. Intram în restaurante sârbești, unde mesele erau pline de bunătăți, iar muzica live îți amintea că Balcanii au un fel al lor de a-ți pune foc în suflet chiar și când afară sunt minus zece grade. Ne lăsam furați de mirosul de carne la grătar, de țuica lor tare ca o promisiune, de râsetele care umpleau încăperile și de muzica ce se revărsa peste mese.
Când nu mergeam în oraș, rămâneam la cabană, unde transformam serile în adevărate campionate de remi și cărți. Se auzeau bătăi de cărți pe masă, discuții aprinse, glume care nu mai aveau niciun sens după o anumită oră, dar care ne țineau acolo, împreună, ca într-o tabără de iarnă pentru oameni mari. Afară bătea vântul peste geamuri, iar zăpada se tot așeza, strat după strat, de parcă muntele își reîmprospăta în fiecare noapte haina pentru ziua care urma.
Și printre toate momentele astea trăite, Kopaonik își făcea loc în poveste cu istoria și legendele lui. Localnicii spun că numele muntelui vine de la cuvântul „kopati” – „a săpa” – fiindcă zona a fost de secole un tărâm al minerilor, un loc unde pântecul munților ascundea metale prețioase. Legendele vorbesc despre oameni care își găseau norocul sau pierzania în adâncurile lui, iar poveștile spuse în șoaptă la lumina sobelor îi dădeau muntelui o aură de regat alb, tăcut, dar viu.
Așa am ajuns să cunosc muntele nu prin viteză și curaj, ci prin pași încetiniți, prin râsete, prin seri lungi, prin povești spuse la cald după zile geroase.
Pe măsură ce zilele treceau, simțeam că acest loc nu mai era doar o stațiune de schi, ci un spațiu unde iarna avea altă densitate, unde prietenia se lega mai strâns și unde viața curgea altfel, ca într-o vacanță pe care nu o planifici perfect, dar o trăiești cu totul.
Și, fără să-mi dau seama, m-am trezit în ultima seară, privind spre pârtiile luminate și întrebându-mă de ce zilele frumoase trec mereu atât de repede. Știam deja că acest munte își câștigase un loc în povestea mea și că plecarea avea să vină cu acel gust dulce-amar, ca întotdeauna când trebuie să te desprinzi de un loc în care ai fost bine.
Concluzie Kopaonik – Iarna care a rămas cu mine
Când a venit momentul să ne strângem bagajele și să coborâm din nou spre lumea de jos, am simțit că muntele în Kopaonik parcă rămânea în urmă uitându-se după noi, ca un prieten pe care nu îl vezi des, dar care te primește mereu cu brațele larg deschise. Era început de februarie, dar în sufletul meu parcă se lăsase o altă iarnă, una care nu mușca din obraji, ci doar îi roșea ușor, ca o amintire frumoasă.
Nu cucerisem pârtiile, nu aveam medalii și nici povești despre viraje perfecte, dar aveam ceva mai bun: zile trăite fără grabă, seri care alergau una în alta, prietenii care se legau altfel la cald, după ce frigul te făcea să cauți orice lumină, oricât de mică. Kopaonik nu a fost pentru mine o lecție de schi, ci o lecție de viață, una din acelea care se învață cu zâmbetul pe buze și cu acceptarea liniștită că unele lucruri e bine să le lași altora, iar tu să păstrezi doar partea care te face să te simți viu.
Mi-au rămas în minte mirosul vinului fiert, acordurile muzicii sârbești care îți intrau în oase, drumurile prin zăpadă când totul era alb și tăcut, și bucuria aceea simplă că, deși planurile inițiale erau altele, tot ce a ieșit a fost exact ce trebuia. Poate că asta e cheia călătoriilor: nu locurile perfecte, ci momentele imperfect de bune.
Dacă mă întrebi acum, după ani, aș mai merge? Da, fără să clipesc. Aș mai pune schiurile în picioare? Probabil că nu. Dar m-aș întoarce pentru atmosferă, pentru prietenii care m-au însoțit, pentru liniștea muntelui și pentru toate acele momente mărunte care, puse cap la cap, au construit una dintre cele mai frumoase ierni din viața mea.
Și undeva, printre toate astea, știam că povestea mea cu Kopaonik se închisese frumos, ca o carte pe care o pui pe noptieră și știi că o vei mai deschide într-o zi, chiar dacă numai în amintire.
