Trei luni la muncă în Dresda – începutul unei ierni germane

Dresda nu a fost, la început, un oraș ales pentru frumusețea lui. A fost o destinație de muncă, venită pe neașteptate, cu bagaje făcute în grabă și cu o promisiune vagă de „trei luni în Germania”. Nu știam exact ce urma să fac, nu știam orașul și nici nu bănuiam că, dincolo de pixeli, produse și program rigid, mă aștepta o experiență care avea să mă marcheze mai mult decât credeam.

Aceasta este povestea primelor luni petrecute la Dresda: despre plecare, adaptare, muncă intensă și descoperirea unui oraș baroc văzut mai întâi printre pauze și drumuri spre serviciu.

Capitolul 1

Prima mea experiență de muncă în Dresda – trei luni între realitate și fotografie 3D

Cum a apărut oferta de muncă în Germania

Plecarea pe nepregătite și începutul aventurii

Primul contract de muncă și drumul spre Dresda

Așa a început, de fapt, viața mea de muncitor „cu acte în regulă”. Primul meu contract de muncă pe perioadă determinată.
Totul s-a legat într-o după-amiază banală, când m-a sunat un coleg de la ansamblu, care avea o mică agenție de recrutare. Cu vocea lui mereu entuziastă, îmi spune direct:
„Ioşca (porecla din ansamblu), am o treabă serioasă pentru tine! Trei luni în Germania, la muncă. Facem poze 3D la produse alimentare pentru un site.”

Am stat câteva secunde pe gânduri — eu, care nu aveam nicio tangență cu fotografia. Aveam aparat acasă, dar îl foloseam doar ca să strâng praf. Totuși, ideea suna interesant. Așa că mi-am făcut bagajul și am pornit spre Timișoara, unde urma să se strângă echipa de fotografi… sau, cum se zice la noi în Banat, „moalări”.

Eram trei oameni în total: doi la poze și unul la măsurat și cântărit produsele, cu un aparat special. Eu făceam parte din prima echipă, care pleca imediat, iar colegul urma să ni se alăture peste o lună.

După ce ne-am întâlnit toți la birou, am primit instrucțiunile și data plecării. Apoi, ca orice echipă de români care se respectă, am decis că un asemenea moment se sărbătorește — așa că am mers la o terasă „doar pentru o bere”.
Dar, cum se știe, niciodată nu pleci după prima. Am început să povestim, să ne facem planuri și, mai ales, să ne cheltuim imaginar salariul pe care încă nu-l încasasem.

Ora 12 la prânz…
Bzzz-bzzz!

Telefonul vibrează pe noptieră.

Răspund somnoros.
— „Unde sunteți? Am încurcat datele! Trebuie să plecați diseară de urgență!”

N-am apucat nici să clipesc. Într-o oră eram îmbrăcat, cu valiza aproape închisă și cu senzația că încep o aventură pe care n-o voi uita prea curând.
Șoseaua spre Germania părea un drum fără sfârșit — dar, pentru mine, era începutul unei experiențe internaționale. Prima mea plecare „la lucru în străinătate”.

Capitolul 2

Dresda, orașul baroc reconstruit după război

Prima întâlnire cu Dresda și regulile nemțești

Cum a renăscut Dresda după bombardamentele din 1945

Frauenkirche, Zwinger și Semperoper – simbolurile orașului

După un drum lung și monoton, cu opriri rare și conversații din ce în ce mai rare, am ajuns, în sfârșit, la destinație: Dresda.
Orașul ne-a primit cu o lumină rece de toamnă târzie, cu un cer perfect gri și cu o liniște germană, de parcă totul era sincronizat la secundă.

Ne-au dus direct la un hotel, unde urma să stăm temporar până ni se găsea o chirie potrivită.
Totul părea în regulă — camere curate, oameni politicoși, un început promițător.
Până când am avut parte de prima noastră „lecție de viață în Germania”.

Am plecat la cumpărături, fără nicio grijă, bucuroși că descoperim un supermarket nou și câteva rafturi pline cu produse despre care n-aveam idee ce sunt.

Când ne-am întors… surpriză.
Ușa hotelului, încuiată.
Recepția, goală.
Telefon în cameră.

După câteva minute de bătut la ușă și privit unul la altul ca într-un film mut, am realizat că în Germania regula e simplă: dacă ieși fără cheie, rămâi afară.
Așa că am stat cuminți pe scări, așteptând să apară cineva.
După aproape o oră, am reușit să dăm de un angajat care, probabil uimit de situație, ne-a deschis cu un zâmbet reținut.

De atunci, regula a fost clară: „când ies prima dată, cheia.”

A doua zi, după ce am scăpat de aventura ușii, am decis să ieșim în oraș.
Era prima noastră întâlnire cu Dresda, un loc despre care știam doar din poze și din manualele de istorie.
Străzile curate, clădirile simetrice, tramvaiele care alunecau silențios — totul părea desenat cu rigla.

Pe măsură ce ne apropiam de centrul vechi, simțeai că intri într-o altă lume.
Catedrala Frauenkirche, refăcută piatră cu piatră după bombardamentele din 1945, stătea în fața noastră ca o lecție de răbdare și renaștere.
Alături, Zwingerul, vechiul palat al regilor Saxoniei, și Semperoper, una dintre cele mai frumoase opere din Europa.

Dresda fusese distrusă aproape complet la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar nemții au reconstruit-o cu o precizie aproape emoționantă.
Legenda spune că, după bombardamente, localnicii au strâns fiecare piatră și au păstrat-o până când au putut să ridice orașul la loc, bucată cu bucată.
De aceea, o parte din zidurile vechi au nuanțe diferite — unele pietre sunt originale, altele noi.
Orașul poartă urmele trecutului, dar le transformă în artă.

Ne-am plimbat ore bune prin centrul vechi, fascinați de felul în care istoria și modernitatea coexistă fără să se incomodeze.
Într-un colț de piață, un pianist cânta pe un pian uriaș montat pe o remorcă — un simbol al orașului viu, care și-a regăsit sufletul prin artă.

Seara, ne-am întors la hotel cu picioarele obosite, dar cu mintea plină.
Primul contact cu Dresda fusese un amestec de disciplină, frumusețe și o doză sănătoasă de învățare… la propriu și la figurat.

Concluzie intermediară – O pauză înainte de poveste

Dresda a intrat în viața mea fără avertisment, odată cu un contract de muncă și un drum lung făcut în grabă. La început, orașul a fost doar decorul unei adaptări rapide: reguli noi, ritm nemțesc, primele plimbări timide și descoperirea unui centru vechi care părea prea frumos pentru a fi real.

Între primele zile de muncă și plimbările prin orașul baroc, Dresda s-a conturat ca un loc al contrastelor: disciplină și artă, rutină și istorie, prezent funcțional și trecut reconstruit piatră cu piatră. Nu apucasem încă să o trăiesc pe deplin, dar începuse deja să mă cucerească prin liniștea ei ordonată și prin senzația că fiecare colț are o poveste.

Până aici, Dresda a fost orașul privit din mers, între drumuri spre serviciu și descoperiri făcute în pauze. Urma însă perioada în care timpul avea să încetinească, munca să lase loc orașului, iar Dresda să se arate altfel — mai vie, mai caldă, mai aproape de suflet.

Aceea este povestea care continuă în articolul următor.

Aurelian Csaholczi