Barcelona lui Gaudí – Sagrada Familia și Parcul Güell
Dacă ar fi să descriu Barcelona într-un singur cuvânt, acela ar fi „Gaudí”. Pentru mine, arhitectul catalan nu înseamnă doar clădiri sau forme spectaculoase, ci emoții care se transformă în piatră și culoare. Am avut norocul să-l descopăr în două momente diferite ale vieții mele, iar fiecare experiență a fost ca o poveste nouă spusă aceluiași călător.
Un colț de poveste în Parcul Güell, sub zidurile de piatră și cerul senin al Barcelonei.
Parcul Güell – două întâlniri, două povești
Prima mea vizită la Parcul Güell a fost în 2012. Atunci accesul era gratuit chiar și în zona centrală, iar eu am intrat fără să știu că voi descoperi o adevărată lume de basm. Țin minte cum am urcat treptele și, dintr-odată, m-am trezit față în față cu salamandra faimoasă. Colorată, jucăușă, părea un personaj care mă invita să intru într-o poveste.
Am rătăcit apoi printre coloane și bănci acoperite cu mozaicuri strălucitoare, am urcat pe terase și am privit orașul întins la picioarele mele. Era liniște, nu atâția turiști ca astăzi, iar eu m-am simțit ca și cum Gaudí construise acel parc doar pentru mine. A fost un moment de uimire pură, pe care l-am păstrat mult timp în suflet.
Prima mea întâlnire cu magia lui Gaudí, în 2012, sub coloanele masive din parc.
Patru ani mai târziu, în 2016, am revenit. De data aceasta am pornit din zona portului, urcând în autobuzul turistic „hop on – hop off”. A fost o experiență diferită: orașul mi s-a dezvăluit treptat, oprire după oprire, ca un spectacol în mai multe acte. Când am ajuns din nou la Parcul Güell, lucrurile erau schimbate – zona centrală era cu bilet și nu am mai intrat.
Pe terasa cu mozaicuri, privind Barcelona desfășurată până la mare.
M-am plimbat însă prin partea liberă, cu aleile ei umbrite și colțurile liniștite, și am privit Barcelona de sus. Amintirea primei vizite mi-a revenit brusc în minte, ca o fotografie păstrată în inimă. Atunci am înțeles că farmecul Barcelonei se schimbă de fiecare dată, dar rămâne la fel de puternic. Și drumul meu nu se oprea aici – autobuzul mă aștepta să mă ducă spre alte creații ale lui Gaudí, la fel de surprinzătoare.
Passeig de Gràcia – fețele ascunse ale lui Gaudí
Când am coborât pe Passeig de Gràcia, m-am simțit ca într-o galerie de artă în aer liber. Casa Batlló m-a cucerit imediat cu fațada ei plină de culoare. Mi-a dat impresia că privesc un dragon adormit, cu solzii strălucind în lumina soarelui. Am stat minute întregi în fața ei, încercând să descifrez fiecare detaliu.
Casa Batlló, dragonul colorat care m-a ținut pe loc minute întregi.
La câteva străzi distanță, Casa Milà (La Pedrera) mi-a părut un val uriaș pietrificat. Formele ei rotunjite, aproape bizare, m-au făcut să simt că mă aflu într-un vis. Și totuși, adevărata surpriză era pe acoperiș, unde coșurile de fum par niște personaje mitice ce veghează asupra orașului. Stăteam și mă gândeam câtă imaginație a putut avea un singur om, încât să transforme simple clădiri în povești.
Sagrada Familia – întâlnirea de afară
Toată această călătorie cu autobuzul turistic părea să conducă spre momentul cel mare: Sagrada Familia. Încă de la distanță, turnurile ei uriașe se ridicau spre cer ca niște mâini în rugăciune. Când am ajuns în fața ei, am simțit emoția copleșitoare a unui vis pe care îl știam, dar pe care acum îl trăiam în realitate.
În fața Sagrada Familia – emoționat, chiar dacă am rămas doar afară, printre turiști.
Din păcate, cozile pentru bilete erau imense, iar eu nu am reușit să intru. Am rămas afară, în piața plină de turiști, și am privit îndelung fiecare detaliu al fațadelor. Scenele sculptate mi se păreau vii, iar construcția, deși neterminată, respira un aer sacru. M-am gândit atunci că frumusețea nu stă doar în ceea ce reușim să vedem, ci și în ceea ce rămâne de descoperit. Pentru mine, întâlnirea cu Sagrada Familia a fost o promisiune – că mă voi întoarce, cândva, și voi păși în interiorul ei.
Panorama din Parcul Güell – clipa în care am simțit că întreg orașul e al meu.
Concluzie
Barcelona mea poartă chipul lui Gaudí. În Parcul Güell am trăit uimirea copilului care descoperă un basm, pe Passeig de Gràcia m-am minunat de formele și culorile ce sfidează logica, iar la Sagrada Familia am simțit emoția așteptării și a dorinței neîmplinite. Și poate tocmai asta face orașul atât de special: îți lasă mereu ceva pentru data viitoare.
Dar Barcelona nu înseamnă doar Gaudí. Dincolo de arhitectura sa unică, orașul ascunde povești în catedralele gotice, în cartierele istorice și, bineînțeles, în pasiunea pentru fotbal. Despre toate acestea vreau să vă povestesc în următorul capitol al călătoriei mele.
Aurelian Csaholczi
