Strâmtoarea Dardanele și Troia – între Europa și Asia

Introducere – drumul spre Turcia cu „Doina Timișului”

Era vara în care ansamblul „Doina Timișului” pornea într-un nou turneu internațional, iar eu, parte din colectiv, eram gata să-mi trăiesc din nou bucuria de a dansa pe scene străine. Emoțiile erau amestecate: pe de o parte mândria de a reprezenta România, pe de altă parte curiozitatea de a descoperi o țară, Turcia și un loc, Troia, pe care le văzusem până atunci doar în documentare și cărți de istorie.

Drumul cu autocarul a fost lung, dar nu lipsit de farmec. Glume, povești și cântece ne-au ținut de urât până când am ajuns în fața primului moment cu adevărat spectaculos: traversarea strâmtorii Dardanele. Vapoarele, apele albastre și emoția trecerii pe un teritoriu atât de încărcat de istorie m-au făcut să simt că aventura abia începe.

Dincolo de strâmtoare ne aștepta o legendă: Troia. Locul care ne fascina încă din manualele de școală, cetatea lui Priam, a lui Hector și a Elenei.

Capitolul 1 – Traversarea Dardanelelor și sosirea la Troia

Când autocarul nostru s-a urcat pe feribot, am simțit pentru prima dată că părăsim Europa și pășim cu adevărat pe un alt tărâm. Strâmtoarea Dardanelelor are doar câțiva kilometri lățime, dar încărcătura istorică o face să pară o frontieră între lumi. Pe aici au trecut armatele lui Alexandru cel Mare, flotele otomane și vasele de război ale secolului XX.

Stăteam pe puntea feribotului și priveam cum se îndepărtează malul european și cum se apropie cel asiatic. Aerul mirosea a sare și motorină, iar vântul îți dădea impresia că porți o mantie invizibilă de aventurier. Printre colegi, glumele nu se mai opreau – unii se declarau deja „asiatici” și chicoteau dacă nu cumva dansurile noastre vor suna altfel pe partea asta de lume.

După ce am coborât de pe feribot și autocarul a pornit mai departe, entuziasmul a crescut. Drumul șerpuia printre coline aride și sate prăfuite, iar la un moment dat cineva din autocar a strigat: „Uite, acolo e Troia!” În clipa aceea toată lumea s-a înghesuit la geamuri, ca și cum urma să vedem o vedetă de la televizor.

Așteptările erau uriașe. În mintea mea, Troia era un amestec între zidurile de la Sarmizegetusa și scenele din filmele cu Brad Pitt. Nu mai conta cât de obosiți eram – urma să pășim pe urmele eroilor din Iliada.

Capitolul 2 – Vizita la Troia: între mit și realitate

Când am pășit în situl arheologic, emoția era la cote maxime. „Asta e Troia!”, mi-am spus, convins că o să văd ziduri uriașe, porți grandioase și urmele clare ale unei cetăți legendare.

Realitatea, însă, m-a izbit mai repede decât soarele arzător: în fața noastră erau doar câteva ziduri joase, pietre împrăștiate și panouri explicative. Am aflat că nu există o singură Troia, ci nouă straturi diferite de orașe, construite unul peste altul de-a lungul a mii de ani. Povestea Elenei și a calului troian se leagă de un singur strat, dar totul se amesteca acum în ruine care, fără explicații, păreau doar niște dărâmături.

Colegii mei au făcut câteva poze rapide și au început deja să glumească: „Ăsta e calul troian? Parcă-l vedeam mai mare în filme!” – arătând spre replica de lemn ridicată pentru turiști. Eu încercam să-mi păstrez entuziasmul, dar nu puteam să nu simt o ușoară dezamăgire. Aici se dăduse bătălia legendară a lui Hector și Ahile? Aici fusese Elena pentru care s-au pus în mișcare o mie de corăbii?

Singurul lucru care salva atmosfera era faptul că știam povestea. Istoria locului era fascinantă, chiar dacă decorul nu se ridica la înălțimea mitului. Îți trebuia multă imaginație să reconstruiești în minte scenele din Iliada, printre pietrele și colinele prăfuite.

Capitolul 3 – Între mit și realitate

Când am ieșit din situl arheologic, aveam un sentiment amestecat. Pe de o parte, mă bucuram că am pus piciorul pe locul unde s-au țesut unele dintre cele mai mari legende ale lumii. Pe de altă parte, nu puteam să ignor dezamăgirea: Troia nu era deloc cetatea impunătoare din imaginația mea, ci doar urmele modeste ale unor așezări suprapuse.

Și totuși, poate tocmai aici e farmecul locului. Am înțeles că uneori mitul cântărește mai mult decât zidurile. Troia nu a rezistat pentru că are cele mai spectaculoase ruine, ci pentru că poveștile scrise de Homer au făcut ca numele ei să traverseze mileniile.

Pe drumul de întoarcere, am zâmbit gândindu-mă la contrast: noi, un grup de dansatori români în treninguri colorate, am vizitat cetatea unde s-au confruntat eroii Iliadei. Poate că nu am găsit zidurile glorioase din legende, dar am găsit ceva mai valoros: lecția că istoria nu trăiește doar prin ceea ce vezi, ci și prin ceea ce îți imaginezi.

Concluzie – Troia bifată, turneul continuă

Vizita la Troia a fost o lecție despre diferența dintre poveștile citite și realitatea din teren. Am pornit cu imagini de film și așteptări uriașe, iar la fața locului am găsit doar câteva ziduri modeste și o replică de cal troian. Și totuși, experiența a meritat: nu pentru ce am văzut, ci pentru ce am simțit. Am fost acolo unde mitul și istoria se împletesc, iar asta nu poate fi luat din nicio carte.

Cu gândul la eroii din Iliada, ne-am urcat înapoi în autocar și am pornit spre următoarea oprire: Edremit, un oraș de pe malul Mării Egee. Dacă Troia ne-a lăsat impresia unui trecut măreț, Edremit urma să ne arate cum se trăiește prezentul turcesc, cu festivaluri, fotbal și viața de zi cu zi la malul mării.

Aurelian Csaholczi