Introducere Istanbul – orașul sultanilor și al legendelor (II)
Istanbul….Dacă în prima zi am simțit că ne-a pus la încercare răbdarea – cu dealuri abrupte, haremuri goale și supraveghetoare cu ochi de vultur –, a doua zi ne aștepta cu partea lui cea mai impresionantă.
Cazarea noastră în zona Sultan Ahmed ne făcea viața ușoară: marile atracții erau la câțiva pași distanță. Și totuși, de fiecare dată când ieșeam din hotel, aveam impresia că orașul ne ia cu asalt – cu zgomotul tramvaielor, mirosul de kebab, vânzătorii de simit și chemările la rugăciune care se suprapuneau din toate direcțiile.
Dar de data asta eram hotărâți să vedem ceea ce nu puteam rata sub nicio formă: Sfânta Sofia, Palatul Scufundat, Hipodromul și Marele Bazar. Locurile care dau sens expresiei „Istanbul, între două lumi”.
Capitolul 1 Istanbul – Sfânta Sofia, între Bizanț și Islam
Când am pășit în fața Sfintei Sofia, am simțit că toate poveștile despre Istanbul se adună într-un singur loc. Clădirea aceea uriașă, cu cupola ridicată ca o boltă peste oraș, părea mai degrabă o lume în sine decât o simplă biserică sau moschee.
Pentru creștini, Sfânta Sofia a fost vreme de aproape o mie de ani cea mai mare catedrală din lume, simbol al Bizanțului. Pentru otomani, după cucerirea Constantinopolului, a devenit moscheea-simbol a Islamului.
Iar astăzi, e din nou moschee, dar și muzeu al istoriei vii – dovadă că identitatea orașului nu încape într-o singură etichetă.
Am intrat și, pentru câteva clipe, am rămas fără cuvinte. Înăuntru, cupola uriașă parcă plutea, sprijinită pe coloane masive. Mozaicurile creștine străluceau palid din colțuri, iar caligrafiile arabe se ridicau deasupra lor, ca un dialog peste veacuri. Bizanțul și Islamul, doi vecini forțați să împartă aceeași casă.
M-am plimbat încet prin sălile imense și am încercat să-mi imaginez cum, de-a lungul timpului, aici s-au rugat împărați bizantini, sultani otomani și milioane de oameni simpli. Era un loc care îți cerea respect prin tăcere.
Sfânta Sofia a fost construită în secolul al VI-lea, la ordinul împăratului bizantin Iustinian I, care și-a dorit o biserică mai măreață decât orice altă construcție de pe pământ. Se spune că, la inaugurare, a rostit cuvintele: „Solomon, te-am întrecut!” – făcând referire la Templul din Ierusalim. De atunci, clădirea a trecut prin cutremure, incendii, transformări și cuceriri, dar a rămas în picioare.
În interior poți vedea încă fragmente de mozaicuri bizantine, acoperite parțial în perioada otomană, alături de uriașele medalioane cu caligrafii islamice. Într-un colț se află chiar și așa-numita „coloană a dorințelor”, despre care se spune că dacă îți pui degetul într-o mică gaură și îți formulezi o dorință, ea se va îndeplini.
Noi, însă, n-am avut timp de ritualuri. Pe măsură ce ne plimbam prin sălile vaste, mulțimea de turiști creștea din ce în ce mai mult, iar spațiul devenea aglomerat. Am grăbit pasul, încercând să prindem cât mai multe detalii, dar tot cu senzația că lăsăm ceva important nevăzut în urmă.
Capitolul Istanbul 2 – Palatul Scufundat și legendele Meduzelor
Coborârea în Palatul Scufundat (Cisterna Bazilică) a fost ca intrarea într-o altă lume. Coloane masive, lumină difuză, apă care strălucea la picioarele noastre și ecouri care îți dădeau impresia că te afli într-un templu subteran. Atmosfera era misterioasă, iar punctul de atracție erau, desigur, cele două capete de Meduză folosite ca baze pentru coloane. Una răsturnată, alta pusă lateral – nimeni nu știe sigur de ce. Se spune că așa au fost așezate ca să-i neutralizeze puterea.
Ne-am plimbat printre coloanele acoperite de mușchi, încercând să facem poze cât mai reușite, dar aglomerația și lumina slabă nu prea ne ajutau. Totuși, locul avea un farmec aparte, parcă desprins dintr-un film de aventuri.
La ieșire, însă, ne aștepta surpriza zilei: un mic studio foto unde te puteai costuma în sultan sau prințesă otomană și să-ți faci portretul „imperial”. Aici am avut prima lecție adevărată despre arta negocierii turcești. Un coleg, mai priceput la a învârti vorbele, a început un lung șir de oferte și contraoferte cu fotograful. Noi, restul, eram spectatori, curioși dacă vom deveni sau nu sultani pentru o clipă.
În final, am ajuns la o soluție de mijloc: contra unei sume rezonabile, am primit o fotografie de grup cu toți îmbrăcați în sultani și prințese, iar în loc de opt tablouri individuale, doar patru. Restul urma să primim poza digitală pe email. Prima problemă rezolvată.
A doua însă era mai complicată: cum împărțim cele patru tablouri? După scurte discuții, am decis să tragem la sorți. Cine avea noroc, pleca acasă cu un tablou, cine nu, se mulțumea cu amintirea virtuală. Eu am avut șansă – printre cei patru câștigători.
Am ieșit din Palatul Scufundat cu două tipuri de amintiri: unele istorice, cu Meduzele care țineau coloanele de piatră, și altele mai personale, cu noi costumați în sultani și prințese, ca niște vedete de epocă. Râzând încă de mica noastră negociere, am pornit din nou prin piața Sultanahmet.
La doar câțiva pași de acolo ne aștepta un alt loc încărcat de istorie, dar de data aceasta la suprafață: Hipodromul Constantinopolului, unde mii de oameni se adunau odinioară să vadă curse de care și demonstrații de putere.
Capitolul 3 Istanbul – Hipodromul și obeliscul din piața Sultanahmet
De la întunericul și liniștea Palatului Scufundat, am ieșit direct în lumina pieței Sultanahmet, acolo unde se întindea odinioară Hipodromul Constantinopolului. Astăzi, locul e doar o piață lungă, cu câteva monumente risipite, dar dacă închizi ochii și lași imaginația să lucreze, parcă auzi încă roțile carelor de luptă scârțâind pe piatră și mulțimea strigând frenetic.
Cel mai impunător dintre monumentele rămase este Obeliscul lui Teodosiu, adus din Egipt în secolul al IV-lea. Înalt și subțire, cu hieroglifele încă vizibile, stă de peste 1600 de ani ca martor al transformării Bizanțului în Constantinopol și apoi în Istanbul. Mi-am spus atunci că obeliscul acesta a văzut mai multă istorie decât toate manualele de școală la un loc.
Ne-am plimbat pe toată lungimea pieței, oprindu-ne și la coloana de șarpe, un alt vestigiu antic. Dar ceea ce impresiona cel mai mult nu era ce vedeai, ci ce îți imaginai: faptul că pe aici defilau împărați, se organizau răscoale și se scriau capitole din istoria unui imperiu.
Colegii mei făceau poze lângă obelisc, eu m-am așezat pe o bancă și am privit în jur. Părea o simplă piață, dar pentru mine era ca și cum ai păși pe gazonul unui stadion unde s-au jucat finalele tuturor finalelor.
Capitolul 4 Istanbul – Marele Bazar și povestea negocierilor
După ce am străbătut Hipodromul și ne-am lăsat imaginația purtată printre carele de luptă ale Bizanțului, am pornit spre un alt „teren de joacă” al Istanbulului – de data asta pentru portofele: Marele Bazar.
Intrarea te copleșește imediat. Zeci de coridoare acoperite, fiecare cu propriile magazine strălucitoare, te îmbie cu aur, covoare, mirodenii, dulciuri, genți, haine și absolut orice ți-ar putea trece prin minte. Aerul e dens, amestecând mirosul de cafea turcească cu cel de parfumuri orientale și cu vocea negustorilor care te ademenesc la tarabe.
Aici am înțeles ce înseamnă cu adevărat arta negocierii turcești. Nimic nu are un preț fix. Întrebi cât costă, primești un răspuns care te face să te uiți de două ori la portofel, iar apoi începe dansul replicilor: tu te prefaci că pleci, vânzătorul se preface că nu-i pasă, tu arunci o contraofertă, el ridică ochii la cer și tot așa până ajungeți la o înțelegere.
Am încercat dulciurile locale, am probat câteva suveniruri și, inevitabil, ne-am oprit și la tarabele cu aur, unde strălucirea te orbea mai tare decât luminile de pe stradă. Unii dintre colegi au negociat serios pentru bijuterii, alții s-au mulțumit cu cutii de rahat turcesc, dar toți am simțit aceeași senzație: că Marele Bazar nu e doar un loc de cumpărături, ci o experiență în sine.
La final, cu sacoșe mai pline și cu buzunare mai goale, am ieșit din bazar cu senzația că am fost parte dintr-o piesă de teatru oriental, unde fiecare replică și fiecare gest făceau parte din scenariu.
Concluzie – Istanbul, de la miraj la „acasă”
Zilele petrecute în Istanbul au fost un amestec de istorie, cultură și viață trăită intens: de la tăcerea solemnă din Sfânta Sofia, la misterul umbros al Palatului Scufundat, de la ecourile antice din Hipodrom până la forfota colorată a Marelui Bazar. Niciun alt oraș nu mi-a dat senzația că trăiesc atâtea epoci diferite în doar câteva ore de plimbare.
Atunci am descoperit că Istanbulul nu e doar un oraș, ci o experiență care te cheamă mereu înapoi. Și, într-adevăr, după acea vizită am început să revin aproape an de an, până când în ultimii ani am ajuns să mă întorc aici ca la mine acasă. Străzile, zgomotele, mirosurile și agitația lui au devenit familiare, iar Istanbulul s-a transformat în orașul meu favorit.
Dar povestea nu se termină aici. Orașul are încă multe colțuri de descoperit și multe povești de spus. Voi reveni cu alte amintiri și cu locuri care m-au impresionat la fel de mult – poate chiar mai mult – decât cele pe care vi le-am povestit acum. Pentru că Istanbulul e un spectacol continuu, iar eu nu mă mai satur să-l privesc.
Aurelian Csaholczi
