Bremerhaven – orașul corăbiilor și submarinelor

Bremerhaven nu era în plan, dar tocmai asta l-a făcut special. Într-o perioadă în care lucram în Germania, o simplă idee aruncată în tren s-a transformat într-o excursie care m-a dus printre corăbii istorice, printr-un submarin din Al Doilea Război Mondial și prin poveștile impresionante ale emigranților care au plecat de aici spre necunoscut.

Introducere – cafeaua de duminică și biletul de grup spre Bremerhaven

Am pornit de acasă, din Lehrte, cu gândul să bem, ca în orice duminică liniștită, o cafea în Hannover. Cum eram patru persoane, am luat un bilet de grup pentru tot landul și ne-am urcat în primul tren care pleca din Lehrte spre Hannover, dezbătând la nesfârșit în ce cafenea să ne stabilim „cartierul general” pentru ziua respectivă.

Fiind dimineață devreme, opțiunile nu erau multe și, într-un moment de plictiseală, am aruncat la glumă o idee:

– „Dacă tot nu vă hotărâți unde vreți, nu mai bine bem o cafea la Bremen?”

Atât a trebuit. Propunerea a prins imediat și, cum ne-am așezat în tren, fiecare a scos telefonul și a început să caute informații. Eu, pasionat de istorie și de obiecte militare, am dat peste ceva ce mi-a aprins imediat interesul: în Bremerhaven există un submarin din Al Doilea Război Mondial care poate fi vizitat. Cum oricum trebuia să schimbăm trenul acolo, l-am bifat în minte drept obiectiv obligatoriu.

Traseul părea cam imposibil – trei trenuri de schimbat până la Bremen. Dar tocmai asta dădea gust excursiei. Am ridicat din umeri și am zis, mai mult pentru mine: „Start aventură!” Restul au aprobat, iar trenul ne legăna deja spre prima oprire a zilei.

Havenwelten, portul modern

Când am coborât din tren la Bremerhaven și am pornit spre port, prima senzație a fost că pășim într-un loc unde trecutul și prezentul se întâlnesc la tot pasul. Pe de o parte, clădiri moderne din sticlă și hoteluri înalte; pe de altă parte, bătrâne corăbii cu catarge înalte, parcă desprinse din poveștile cu pirați.

Prima oprire a fost la submarinul Wilhelm Bauer, un U-Boot din Al Doilea Război Mondial. Am ajuns cu zece minute înainte de deschidere și, nerăbdători, făceam pe „mateloții de serviciu”, dând ture în jurul lui și admirându-i corpul masiv din fier. Odată intrați, am rămas uimiți cât de îngust era interiorul: coridoare strâmte, cabine cât o debara și chepenguri prin care trebuia să te strecori.

Evident, n-au lipsit glumele între noi: „Nici nu știm dacă trecem prin trapă, darămite să mai și luptăm pe mare.” Atmosfera claustrofobă și disciplina vieții de submarinist se simțeau la fiecare pas – o experiență care îți rămâne în minte.

Seute Deern

Chiar lângă submarin se afla și Seute Deern, o corabie din lemn, cu piese originale și vele uriașe, transformată astăzi într-un restaurant unde poți lua masa, direct pe punte. Am urcat să o vedem de aproape și pentru câteva clipe am avut senzația că am pășit într-un alt secol.

După atâtea vizite, colegii mei au decis că e momentul să se instaleze la o cafea pe puntea navei din port. Eu însă nu puteam să plec fără să văd mai departe muzeele care îmi făceau cu ochiul. „Dacă tot am ajuns aici, ar fi păcat să nu intru și în Muzeul Maritim și cel al Emigrației”, le-am spus, lăsându-i la cafea și pornind mai departe singur, cu gândul să descopăr poveștile ascunse ale orașului.

Bremerhaven – Poveștile din muzee

Lăsând colegii la terasa din port, m-am îndreptat spre Muzeul Maritim German. Acolo m-am simțit ca într-un mic univers dedicat mării: corăbii cu pânze, machete de nave comerciale și instrumente de navigație pe care doar marinarii adevărați le-ar fi știut folosi. Printre exponate, cel care mi-a rămas cel mai clar în minte a fost o barcă din anii 1300, surprinzător de bine conservată. Stătea în mijlocul unei săli, protejată de vitrine, dar suficient de aproape încât să simți că e martoră la sute de ani de istorie.

Plimbându-mă printre săli, aveam impresia că fiecare exponat îți șoptește câte ceva: despre furtuni, despre bătălii navale sau despre lungile așteptări din port. Și, chiar dacă nu eram marinar, atmosfera m-a prins, făcându-mă să simt pentru câteva clipe gustul aventurii pe mare.

Muzeul German al Emigrației

De acolo am mers mai departe, spre Muzeul German al Emigrației, poate cel mai emoționant loc din Bremerhaven. Totul era gândit ca o călătorie: intrai cu un bilet de îmbarcare, urcai pe coridoarele unui vapor, treceai prin cabine strâmte și săli de așteptare, iar pe pereți rulau poveștile celor care părăsiseră Europa. Fiecare chip, fiecare poveste, fiecare obiect expus vorbea despre curaj, speranță și dorul de acasă.

Am stat mult în fața unor fotografii vechi, cu familii întregi îmbarcate spre o lume necunoscută. Privirile lor erau un amestec de teamă și hotărâre. Și, fără să vreau, am simțit o legătură directă cu ei.

Pentru că, în felul meu, eram și eu un emigrant. La sute de ani distanță, dar cu același vis: să-mi construiesc o viață mai bună într-o lume nouă. Diferența era doar de epocă și de mijloace. Ei plecau cu vapoare mari și bilete doar dus. Eu venisem cu un avion și cu o valiză modernă. Dar în esență, povestea era aceeași: dorința de a începe de la capăt.

Am ieșit din muzeu cu gândurile pline de istorie și emoție. În port, colegii mei sorbeau liniștiți din cafea. Pentru mine, însă, Bremerhaven devenise mai mult decât o oprire pe drum spre Bremen. Devenise o oglindă între trecut și prezent, între emigranții de altădată și pașii mei din acea duminică.

Concluzie

Bremerhaven m-a surprins mai mult decât m-aș fi așteptat. Am început ziua cu gluma unei cafele la Bremen și am ajuns să pășesc printr-un submarin, să urc pe puntea unei corăbii și să descopăr poveștile emoționante ale celor care au părăsit Europa în căutarea unei lumi mai bune.

Pentru colegii mei, orașul a fost o oprire cu o cafea la malul mării. Pentru mine, însă, a fost o călătorie între secole, o întâlnire cu istoria și o paralelă cu propria mea experiență de „emigrant” al vremurilor moderne.

Și totuși, ziua nu se încheiase. Bremerhaven mai avea să-mi arate încă o parte din personalitatea lui – una exotică și neașteptată, unde aveam să trec de la tropice la Polul Nord într-o singură clădire și să dau nas în nas cu o navă-școală mexicană ancorată în port. Dar asta e deja o altă poveste.

Aurelian Csaholczi