Auschwitz-Birkenau – o zi ploioasă, o lecție de istorie
În vara anului 2010, am participat cu ansamblul folcloric Doina Timisului la un festival internațional în Wisła, Polonia. Zilele erau pline de cântec, dans și culoare, un prilej de bucurie și prietenie între oameni din culturi diferite. Totuși, printre aceste clipe vesele, a venit și o zi care avea să rămână adânc întipărită în memoria mea. Organizatorii au inclus în program o vizită la Auschwitz-Birkenau – loc ce nu mai are nevoie de nicio prezentare, un simbol al tragediei secolului XX.
Curtea interioară a lagărului, plină de vizitatori.
O zi mohorâtă
Încă din drum, atmosfera s-a schimbat. Cerul era acoperit de nori grei, iar ploaia măruntă ce cădea peste geamurile autobuzului părea să pregătească sufletele pentru ceea ce urma să vedem. Nimeni nu mai glumea, nimeni nu mai cânta. În locul entuziasmului obișnuit al grupului, domnea o liniște apăsătoare.
Când am ajuns la intrarea lagărului, imaginea m-a cutremurat. Calea ferată care ducea direct spre poarta principală, aliniată perfect cu turnul de pază, era prima dovadă a unei organizări reci, lipsite de umanitate. Totul părea gândit ca pentru o „fabrică a morții”.
Poarta cu inscripția „Arbeit macht frei”.
Inscripția „Arbeit macht frei”, plasată deasupra porții, îți dădea fiori. Un mesaj cinic, menit să amăgească și să înjosească în același timp. În acel moment am realizat că treceam pragul unui loc unde milioane de oameni și-au pierdut viețile.
Ghidul – un martor al istoriei
Ne-a întâmpinat un ghid deosebit. Nu era doar un simplu povestitor, ci un om care trăise aici, care supraviețuise lagărului. Faptul că stătea în fața noastră era o dovadă de putere și rezistență. Îmi amintesc că vorbea cu voce joasă, iar în privirea lui se citea o durere veche, dar încă vie.
Curtea lagărului Birkenau
Din păcate, în acea perioadă înțelegeam foarte puțin engleza, iar explicațiile sale îmi ajungeau doar prin fragmente traduse de colegi. Totuși, nu aveam nevoie de prea multe cuvinte – expresia feței lui, pauzele lungi dintre propoziții și mâinile tremurânde spuneau mai mult decât traducerea.
Locuri care vorbesc de la sine
Vizita a continuat prin diferite zone ale lagărului. Am văzut barăcile din cărămidă și apoi cele din lemn, reci și întunecate. Paturile suprapuse, înguste și dure, mă făceau să mă întreb cum reușeau prizonierii să reziste zile în șir în asemenea condiții.
Paturi din barăcile lagărului.
În clădirile muzeu am descoperit dovezile cutremurătoare:
- grămezi de valize, fiecare purtând un nume scris cu vopsea albă, ca un strigăt mut al celor care nu s-au mai întors;
- mormane de pantofi uzați, de la adulți și copii deopotrivă, care astăzi stau mărturie pentru milioanele de pași opriți brutal;
- fotografii și desene care arătau marșurile forțate și momentele de selecție pe peron.
Cel mai greu moment a fost trecerea prin camerele de gazare și crematorii. Acolo, atmosfera devenea greu de suportat – liniște apăsătoare, ziduri reci și sentimentul că acel loc încă păstrează suferința de odinioară. Era imposibil să nu simți un nod în gât și o teamă amestecată cu respect față de memoria celor care și-au găsit sfârșitul acolo.
Cuptoarele morții din lagăr
Un strigăt către omenire
Vizita s-a încheiat în fața plăcilor memoriale de la Birkenau. Sub ploaia măruntă, am citit cuvintele inscripționate în piatră: „Strigăt de deznădejde și avertisment pentru omenire să fie pururi acest loc…” Am rămas câteva clipe în tăcere, reflectând la mesaj. Era ca și cum victimele ne cereau să nu uităm, să fim martori peste generații.
Placa memorială de la Auschwitz-Birkenau.
În acele momente am realizat că Auschwitz nu este doar un loc de vizitat, ci un testament al memoriei. Este un spațiu în care istoria îți vorbește direct, te răscolește și îți cere să nu lași niciodată asemenea orori să se mai repete.
Calea ferată ce ducea spre Auschwitz-Birkenau.
Concluzie personală
Pentru mine, acea vizită a fost una dintre cele mai intense experiențe trăite vreodată. În mijlocul unui festival dedicat bucuriei și prieteniei dintre popoare, am avut parte și de o lecție profundă despre fragilitatea umană și despre consecințele urii.
Am plecat de acolo cu un gând clar: fiecare dintre noi are datoria de a povesti mai departe ce s-a întâmplat, de a ține vie memoria celor pierduți. Doar așa putem spera că viitorul va fi unul în care asemenea tragedii nu se vor mai repeta.
Aurelian Csaholczi
Un comentariu