Wolfenbüttel, orașul care a scăpat de război
Introducere – Wolfenbüttel o bijuterie neatinsă
Sunt orașe în Germania, unde dacă ridici privirea, vezi clădiri medievale perfecte, dar afli repede că jumătate sunt reconstrucții de după război. Wolfenbüttel nu e așa. Aici, istoria a avut noroc și bombardamentele au ocolit orașul, lăsându-l să-și păstreze autenticitatea.
Am ajuns într-o zi mohorâtă, dar parcă tocmai vremea asta a scos și mai bine în evidență fațadele caselor cu grinzi din lemn, aliniate cuminți ca într-un decor de film istoric. Nu era agitația din marile orașe, ci o liniște aparte, ca și cum Wolfenbüttel și-ar fi spus: „eu am rămas așa cum eram, luați-mă sau lăsați-mă.”
Cu fiecare pas, aveam senzația că intru într-un muzeu în aer liber. Și adevărata poveste a început abia după ce ne-am oprit la o terasă din piața centrală…
Capitolul 1 – Carilonul și primele impresii în piața centrală
Mie mi-au plăcut dintotdeauna orașele germane cu fațadele lor din lemn și grinzi pictate, parcă decupate din povești. Așa am pus Wolfenbüttel pe listă. Pe colegi nu i-a impresionat prea tare argumentul meu „arhitectural”, dar când le-am spus că aici se află fabrica de Jägermeister, nu au mai avut nevoie de alte explicații. Am omis, ce-i drept, un mic detaliu: faptul că vizita se face doar cu rezervare dinainte. Dar asta urma să descoperim mai târziu.
În prima duminică liberă, ne-am suit în tren și am pornit spre Wolfenbüttel, cu chef de plimbare și entuziasm de excursie de o zi. Gara mică ne-a întâmpinat liniștită, iar după câteva minute de mers pe jos am ajuns în piața centrală, unde casele cu grinzi de lemn păreau puse în vitrină. Culori calde, ferestre mici cu obloane, totul atât de ordonat încât părea că timpul se oprise la mijlocul Evului Mediu.
Ne-am așezat la o terasă, fiecare cu băutura preferată – unii cu cafea, alții cu bere – și am început să facem planul de atac: „Începem cu castelul și centrul vechi, sau mergem direct la fabrică?” Dezbaterea se anunța lungă, dar în acel moment s-a auzit un clinchet cristalin.
Am ridicat toți privirea spre clădirea din fața noastră. Ferestrele de lemn s-au deschis încet și, spre surprinderea noastră, au apărut figurinele carilonului mecanic. Muzica a început să curgă lin peste piață, iar statuetele se mișcau în ritm, punând în scenă momente din istoria orașului. Turiștii s-au adunat imediat, telefoanele au fost scoase, iar noi am rămas spectatori de prim rang, cu cafelele aburinde pe masă.
A fost ca o mică magie de început de zi: venisem pentru un castel și o fabrică de lichior, dar Wolfenbüttel ne-a întâmpinat cu un spectacol gratuit, fix în centrul orașului. Și am înțeles atunci că vizita avea să fie mult mai interesantă decât ne așteptasem.
Capitolul 2 – Castelul dintre trecut și prezent
După spectacolul carilonului, ne-am ridicat de la terasă și am pornit spre castelul din Wolfenbüttel. Construcția lui domină piața și, de la distanță, îți dă impresia unui palat renascentist elegant, dar cu aer de fortăreață.
Pe măsură ce ne apropiam, am aflat și povestea: Wolfenbüttel a fost cândva reședința ducilor de Braunschweig-Lüneburg și un important centru cultural al regiunii. Spre deosebire de alte orașe germane, a avut norocul să scape de bombardamentele celui de-Al Doilea Război Mondial, așa că mare parte din clădirile sale – inclusiv castelul – sunt originale, nu reconstrucții. Poate de asta plimbarea pe străzi are acel farmec autentic, ca și cum ai călca exact pe urmele oamenilor de acum câteva secole.
Intrând în curtea castelului, am descoperit un amestec neașteptat: o parte din clădire găzduiește un liceu, iar cealaltă parte este muzeu. Elevii intrau pe ușile laterale cu ghiozdanele în spate, iar câțiva turiști își cumpărau biletele la muzeu chiar lângă ei. A fost ciudat și fascinant să vezi cum prezentul și trecutul împart aceeași clădire.
În interiorul muzeului, camerele te poartă prin secole de istorie. Am trecut prin săli decorate în stil baroc și am dat peste costume de epocă, arme și instrumente muzicale. Un colț întreg era dedicat balurilor din secolul al XVIII-lea, cu manechine îmbrăcate în rochii imense și peruci pudrate. Castelul nu e spectaculos prin mărimea lui, ci prin felul în care te face să înțelegi istoria locală. Și mai ales prin atmosfera aceea de „oraș care a scăpat nevătămat”, în care trecutul și prezentul încă se privesc în ochi.
Capitolul 3 – Între prezent și cultură
Când am ieșit din castel, mi-am dat seama că Wolfenbüttel nu e un oraș mare, dar fiecare colț are un detaliu care îl face special. În doar câteva ore văzusem piața centrală cu casele ei cu grinzi de lemn, carilonul care îți cântă istoria și castelul unde elevii intră la ore în aceeași clădire în care turiștii vizitează săli baroce. Totul conviețuiește într-o liniște elegantă, de parcă orașul a învățat de secole bune să nu se grăbească.
Pe străduțele înguste ne tot opream la câte un magazin mic, la câte o casă cu ferestrele împodobite cu flori sau la câte o boltă de lemn care părea că rezistă acolo de când lumea. Era genul de oraș care nu îți cere nimic, dar îți arată tot; trebuie doar să ai răbdare să îl descoperi.
Plimbându-ne, am început să simțim și ritmul orașului: liniștea lui nu e plictiseală, ci o invitație. Aici, cultura nu stă doar în muzee, ci și în oamenii care ies cu bicicleta la piață, în bătrânii care stau pe bănci la povești sau în elevii care intră în castel ca într-o clădire oarecare. Toate detaliile astea mici ne-au făcut să ne simțim ca într-o carte veche, una bine păstrată și răsfoită cu grijă.
Și totuși, adevăratele comori abia ne așteptau. Noi ne pregăteam de capitolul cultural suprem: celebrul Herzog August Bibliothek, locul care a pus Wolfenbüttel pe harta Europei erudite. O bibliotecă faimoasă, cu manuscrise vechi și povești care, sincer, merită un articol de sine stătător.
Iar pentru colegii mei, recompensa promisă – vizita la fabrica Jägermeister – rămânea în continuare sub semnul întrebării. Eu încercam să evit momentul adevărului, ei își făceau deja planuri de degustări. Dar povestea, cum avea să se dovedească, ne-a condus într-o direcție puțin… neașteptată.
Și aici se încheie prima parte a poveștii noastre. În articolul următor intrăm în „inima culturală” a orașului, descoperim biblioteca în care s-au adunat comori rare și aflăm dacă am reușit – sau nu – să ajungem la faimoasa fabrică. Așa că aventura continuă.
Aurelian Csaholczi
