Capitolul 1 – Cum am ajuns la Lehrte din întâmplare
La Lehrte am ajuns din pură întâmplare. Sau poate nu chiar din întâmplare, ci pentru că așa a vrut destinul, în stilul lui bine cunoscut, atunci când îți spune una și îți pregătește cu totul altceva. De acasă, din România, când am plecat spre Germania, lucrurile păreau clare. Firma de recrutare mi-a explicat frumos că voi sta lângă depozit, undeva la periferia orașului Hannover, că nu voi face naveta și că totul este foarte bine pus la punct.
Condiții excelente, aproape de muncă, fără bătăi de cap. Exact genul de prezentare pe care orice comerciant o face atunci când vrea să-și vândă marfa. Doar că aici “marfa” eram eu, iar prezentarea venea din partea unui coleg de dansuri, cel care avea firma de recrutare și care îmi descria viitoarea mea locuință din Germania ca pe o mică promisiune.
Numai că, așa cum se întâmplă de multe ori, realitatea a fost cu totul alta. După un drum de aproape 24 de ore cu microbuzul din România, rupt de oboseală, ajung în Germania și primul contact cu destinul nu a fost deloc prietenos. Administratorul clădirii uitase pur și simplu să-mi țină o cameră la depozit.
Când am ajuns, nu aveam unde să dorm. În prima fază, pentru că îi cunoșteam destul de bine pe mulți dintre angajații din depozit, am crezut că se face o glumă pe seama mea. Tot insistam, obosit și cu rucsacul în spate, să-l întreb unde este camera mea, convins că urmează să apară dintr-o clipă în alta cheia.
Nu a apărut. În schimb, administratorul își cere scuze și îmi spune senin că nu are unde să mă cazeze, dar că mă duce în orașul Lehrte și că voi face naveta pentru o săptămână, până când îmi găsește ceva mai aproape. Accept, mai mult din lipsă de alternative, cu un gust amar. La depozit îi cunoșteam pe toți, îmi era ușor să mă integrez, știam cum merg lucrurile. Ideea de a fi mutat în alt oraș nu mă încânta deloc.
Ajung însă în Lehrte și acolo vine prima surpriză adevărată. Blocul în care urma să stau era închiriat aproape integral de firmă și era plin de români care lucrau la același depozit unde aveam să lucrez și eu. Intrăm în apartament, fac cunoștință cu băieții – oameni faini, primitori, de treabă. Nici nu bănuiam atunci că, în următorii ani, aveau să-mi fie, pe rând sau toți deodată, colegi de expediții în diverse destinații turistice. Bem o bere de bun venit, stăm la povești, parcă oboseala drumului se mai risipește.
La un moment dat, îi rog să-mi arate camera în care urma să stau. Și aici vine adevărata lovitură: camera nu era pregătită complet. Doar salteaua, direct pe structura patului si un dulap. Firma de recrutare îmi spusese clar că nu trebuie să car nimic cu mine, că voi avea totul asigurat acolo. Sun administratorul – nu răspunde. Îl sun pe colegul meu cu firma de recrutare, îi explic situația, iar el îmi spune că încearcă să rezolve și să trimită pe cineva din depozit să-mi aducă ce am nevoie.
Era deja târziu, nu mai aveam răbdare și nici energie să aștept. Și atunci s-a întâmplat ceva ce nu o să uit niciodată. Fiecare coleg de apartament mi-a dat câte ceva: unul o husă pentru saltea, altul o îmbrăcăminte de plapumă, altul o pătură. Perină, în schimb, nu avea nimeni. Așa că am improvizat, ca pe vremuri, la cămin: rucsacul mi-a ținut loc de pernă. Nu era confortabil, dar era suficient. Eram obosit, eram într-o țară străină și, cu toate astea, nu eram singur.
A doua zi au apărut și lucrurile lipsă. Administratorul clădirii era puțin habarnist la capitolul organizare. Român ca și noi, vorbea germană conversațional, dar părea să uite mereu să noteze exact ce le lipsea oamenilor. Poate noi nu știam să-i cerem corect pe limba lui Goethe, sau poate el se credea puțin superior nouă. Dilema asta nu am lămurit-o niciodată.
Cert e că așa a început povestea mea în Lehrte. Nu cum fusese planificat, nu cum mi se promisese, dar exact așa cum aveam să învăț, în timp, că se construiesc lucrurile care contează cu adevărat.
Capitolul 2 – Drumul spre gară și primele promisiuni făcute mie însumi
A doua zi dimineața a venit mult prea repede. Trezirea, încă buimac după drumul lung și noaptea improvizată cu rucsacul pe post de pernă, și primul gând a fost simplu: cum ajung eu la muncă și, mai ales, ce mă așteaptă dincolo de ușa blocului? Eram curios, poate puțin speriat, dar mai ales nerăbdător. Cum arată orașul? Cum îmi iau biletul? Câte stații trebuie să merg? Întrebările îmi veneau una după alta și, recunosc, îi tot stresam pe colegi cu ele.
Ei, în schimb, erau relaxați. Cu zâmbetul pe buze îmi spuneau că e simplu, că o să văd, că trebuie doar să mă țin de ei. Și m-am ținut. La ora stabilită, am ieșit toți din apartament și ne-am încolonat aproape automat pe drumul spre gară. Mergeam tăcuți, fiecare cu gândurile lui, iar eu nici nu bănuiam atunci că drumul acela aparent banal avea să-mi fie casă ani la rând. Un drum care mă purta, zi de zi, între serviciu și acasă.
Gara din Lehrte mi s-a părut mare, pentru un oraș atât de liniștit. M-am uitat prima dată la panoul cu plecări și, brusc, am văzut o lume întreagă desfășurată în fața mea: destinații despre care auzisem, orașe la care visasem, locuri pe care îmi promisesem că le voi vedea cândva. Parcă îmi vorbeam singur: când iau salariu o să merg acolo, după aceea în următorul oraș, și tot așa. Fără să vreau, în gara aceea mică, mi-am făcut un plan. O misiune personală de a explora landul, pas cu pas, tren după tren.
După o săptămână, administratorul m-a sunat să-mi spună că e gata camera la depozit și că pot să mă mut acolo. L-am ascultat, iar la final i-am zâmbit și i-am spus simplu că rămân în Lehrte. I-am mulțumit și atât. Pentru mine, nimic nu ajunsese să conteze mai mult decât libertatea aceea pe care o descoperisem între timp: să merg cu trenul de la muncă până acasă, să nu fiu legat de un singur loc, de aceleași ziduri.
Dacă aveai chef, rămâneai în oraș la cumpărături. Dacă nu, o luai pe jos prin parcuri sau pe lângă lacuri. Împărțeai același compartiment de tren cu muncitorii germani, cu oameni care mergeau la serviciu, la școală sau pur și simplu își vedeau de viața lor. Aveai senzația că trăiești exact ca ei, nu separat, nu izolat.
Țin minte și momentele când luam salariul. De multe ori treceam pe la o loterie din oraș, îmi puneam câte un bilet la loto – mai mult de distracție decât cu speranțe mari – apoi cumpăram o bere. Stăteam acolo, vorbeam cu oamenii, ciocneam o bere cu necunoscuți care, pentru câteva minute, deveneau cunoscuți. Erau clipe simple, dar care pentru mine făceau diferența. Știam sigur că, dacă aș fi stat în apartamentele de lângă depozit, n-aș fi trăit niciodată lucrurile astea.
Am încercat și viața de acolo, de lângă muncă. Nu mi-a plăcut deloc. Mă simțeam legat parcă de mâine, prins într-un cerc strâns. Aceiași oameni, aceeași rutină, aceeași atmosferă zi după zi. Dacă voiai să ieși, trebuia să mergi ori în Lehrte, ori în Hannover. Nimic nu se întâmpla natural.
În schimb, drumul dus și întors până la depozit mi-a dat senzația aceea de libertate pe care o căutam. Făcea ca dorința de a călători să crească zilnic. Parcă nu mai aveam stare. Așteptam primul salariu nu doar pentru bani, ci pentru toate drumurile care urmau.
Și, fără să-mi dau seama, Lehrte începea să devină mai mult decât un loc unde dormeam. Începea să fie un punct de plecare.
Capitolul 3 – Lehrte, poveștile din spatele liniștii
Cu timpul, am început să privesc Lehrte dincolo de drumurile zilnice spre gară și de rutina muncii. Orașul acesta mic, aparent fără pretenții, ascundea mai mult decât lăsa să se vadă la prima vedere. Am început să citesc despre el, să-l privesc altfel în plimbările mele, și treptat am înțeles că liniștea lui nu vine din întâmplare.
Lehrte este menționat pentru prima dată încă din secolul al XII-lea, iar multe dintre poveștile locului se leagă de poziția sa strategică. Mult timp a fost o așezare agricolă modestă, pierdută între câmpuri și păduri, fără ambiții mari. Totul s-a schimbat odată cu dezvoltarea căii ferate în secolul al XIX-lea. Gara a transformat complet orașul, iar Lehrte a devenit un nod important care lega Hanovra de estul și nordul Germaniei. Cumva, exact trenul care mie îmi dădea libertate zi de zi a fost cel care a schimbat și destinul orașului.
Localnicii spun, mai în glumă, mai în serios, că Lehrte nu s-a extins niciodată haotic pentru că oamenii de aici au preferat mereu echilibrul. Există o legendă urbană, auzită într-una din plimbările mele, cum că orașul ar fi fost „ferit” intenționat de industrializare agresivă, tocmai pentru a rămâne un loc bun de trăit, nu doar de muncit. Nu știu cât adevăr e în asta, dar privind orașul azi, parcă îți vine să o crezi.
Cel mai mult m-au atras zonele verzi și lacurile din jurul orașului. În zilele libere sau după-amiezile liniștite, luam la pas aleile amenajate pe malul apei. Acolo timpul parcă se lungea. Oamenii mergeau la plimbare, unii cu bicicletele, alții cu câinii, mulți pur și simplu cu gândurile lor. Lacurile reflectau cerul schimbător al Germaniei, iar pe bănci vedeai bătrâni care stăteau în tăcere, ca și cum ar fi vegheat locul de zeci de ani.
Parcurile din Lehrte nu sunt spectaculoase în sens clasic. Nu au statui impunătoare sau alei grandioase. Sunt simple, curate, gândite pentru viața de zi cu zi. Tocmai de aceea mi-au plăcut. Acolo am înțeles că orașul nu încearcă să impresioneze, ci să ofere calm. Și pentru cineva venit din altă țară, calmul ăsta înseamnă foarte mult.
Pe măsură ce treceau anii și reveneam mereu aici, simțeam că Lehrte devenise fundalul perfect pentru viața mea din Germania. Nu era orașul în care „se întâmplau lucruri mari”, dar era locul unde te puteai aduna, unde puteai respira după o săptămână de muncă, unde gândurile se așezau mai ușor. Legendele mici ale orașului, istoria lui legată de trenuri și drumuri, parcurile și lacurile liniștite se amestecau cu viața mea de zi cu zi.
Și astfel am ajuns să înțeleg că Lehrte nu trebuia vizitat, ci trăit. Fără grabă, fără așteptări mari, fără comparații. Doar lăsat să-și spună povestea, încet. Iar când un loc reușește asta, știi că nu e doar o oprire trecătoare, ci un capitol important din viața ta.
Concluzie – Lehrte, anii în care Germania a devenit o parte din mine
Privind înapoi, îmi dau seama că Lehrte nu a fost niciodată un oraș pe care să-l aleg conștient. Nu l-am pus pe listă, nu l-am visat, nu l-am căutat. A venit pur și simplu peste mine, dintr-o întâmplare care la început părea un mic eșec, o greșeală de organizare, un început stângaci. Și tocmai de aceea a ajuns să conteze atât de mult.
Acolo am învățat ce înseamnă să îți construiești o viață din lucruri simple. Un drum zilnic cu trenul, o gară care a devenit reper, parcuri și lacuri în care te adunai după muncă, oameni cu care împărțeai o bere și câteva povești fără grabă. Lehrte m-a învățat libertatea micilor alegeri: să cobori din tren unde vrei, să rămâi în oraș sau să pleci mai departe, să visezi următoarea călătorie uitându-te la un panou de plecări.
A fost un oraș care nu mi-a cerut nimic spectaculos, dar mi-a dat stabilitate, liniște și un sentiment rar pentru cineva plecat de acasă: normalitatea. Acolo nu eram turist, nu eram nici doar muncitor venit din altă țară. Eram pur și simplu parte din peisaj, din ritmul zilnic, din compartimentul de tren plin la orele de vârf. Trăiam exact ca nemții, iar asta conta enorm.
Poate că Lehrte nu va impresiona pe nimeni care îl vizitează în grabă. Dar pentru mine rămâne locul unde Germania a început să nu mai fie doar o țară străină, ci un spațiu cunoscut, trăit, în care m-am format, m-am adaptat și am crescut. Un oraș mic, cu o poveste mare în viața mea.
Și chiar dacă drumurile m-au dus mai departe, știu sigur un lucru: anii petrecuți la Lehrte au rămas acolo unde trebuie – într-un colț bine așezat din mine.
Aurelian Csaholczi
