După primele luni în care Dresda a fost mai mult un oraș privit din mers, între muncă și rutină, a venit momentul în care timpul a început să curgă altfel. Munca s-a oprit, orașul s-a liniștit, iar iarna a schimbat complet atmosfera.
Aceasta este partea în care Dresda nu mai e doar decorul unei experiențe de muncă, ci devine poveste.
Capitolul 3 Dresda – Între pixeli, produse și primul salariu
Luni dimineață, am început lucrul. Ne-au dus la magazinul Metro, locul unde urma să ne desfășurăm activitatea.
Așteptam o prezentare clară, un training, o explicație despre echipamentele din jur. În schimb, ni s-au făcut permise de intrare și de logare, ni s-a arătat o zonă de lucru și ni s-a spus simplu:
„Spor la treabă!”
Ne uitam unii la alții nedumeriți. Bine, dar cum începem? Cum funcționează aparatura? Ce trebuie pozat și cum?
Nimeni nu părea grăbit să explice.
Așa că am făcut ce știe orice român când nu are instrucțiuni: am început să despachetăm.
Am asamblat echipamentele din bucăți, am învârtit cabluri, am fixat trepiede și ne-am apucat să citim cartea tehnică — care, surpriză, era în norvegiană.
Ne-am uitat la poze, am râs și am sunat la firmă.
„O să vină cineva să vă arate”, ni s-a spus.
Am așteptat.
Am luat la pas magazinul, am văzut de la televizoare până la baxuri de banane, am mâncat o ciocolată și, într-un final, a apărut un reprezentant al firmei.
A făcut un tur scurt:
„Aici pozați produsele. Așa ar trebui să arate. Trimiteți primele poze pe mail la firmă și vedem dacă sunt bune.”
Și… cam atât.
Partea cea mai interesantă era că ni s-a spus:
„Orice pas faceți și merge, notați în carnet.”
Practic, învățam să lucrăm și să scriem manualul de instrucțiuni în același timp.
Am început timid — primul produs, al doilea, test, mail trimis la firmă, răspuns: „OK, perfect, continuați!”
De acolo, am prins curaj. Ne-am propus să terminăm totul până la sărbătorile de iarnă, ca să putem pleca acasă mai repede.
Așa că programul nostru a devenit simplu: muncă, somn, muncă din nou.
Zilele se scurgeau una după alta în același ritm.
Ne trezeam devreme, mergeam la Metro, făceam sute de poze la produse, le cântăream, le rotam, le corectam lumina, și seara adormeam cu imaginea cutiilor de conserve și a brânzeturilor pe retină.
Sâmbăta seara era singura noastră „evadare”: mergeam la un biliard sau la o terasă, beam câte o bere și vorbeam despre acasă. În rest, viața socială în Germania era un pahar de bere și o glumă bună înainte de culcare.
După prima lună de muncă a venit și primul salariu — moment de euforie totală.
Ne-am dus în oraș, am intrat în magazine și am început să cumpărăm tot ce ni se părea ieftin și la reducere.
În primele zile, ne simțeam bogați.
După o săptămână, eram iar în așteptarea următorului salariu.
Dar, dincolo de oboseală și de lipsa timpului liber, era un sentiment aparte: acela că reușeam, pas cu pas, să ne descurcăm singuri, într-o lume ordonată și rece, dar în care începeam să ne simțim parte din peisaj.
Capitolul 4 – Dresda de iarnă și târgul din poveste
Cu două săptămâni înainte de sărbători am terminat tot ce aveam de fotografiat și scanat.
Mii de produse, sute de ore de muncă, zeci de mailuri trimise.
Într-o dimineață, am întrebat ce urmează.
Răspunsul a venit simplu, fără introducere:
„Aveți contract până de sărbători. Luați o pauză scurtă, apoi vedem dacă vă trimitem să ajutați altă echipă, la un alt magazin.”
Dintr-odată, aveam timp.
Mult timp.
Pentru prima oară după două luni, nu ne mai suna ceasul deșteptător, nu mai alergam după produse și nu mai număram poze.
Cum intratul prin magazine era periculos pentru portofel, am decis să ne plimbăm prin oraș.
Zăpada se așternuse discret peste Dresda, iar aerul rece avea miros de vin fiert și scorțișoară.
Urma Crăciunul — și asta se simțea la fiecare colț de stradă.
În centrul vechi, orașul se transformase într-o adevărată poveste.
Târgul de Crăciun din Dresda este unul dintre cele mai vechi din Europa, datând încă din 1434. Era împărțit în două părți:
într-o zonă, un târg clasic, cu lumini, brad și vitrine pline de dulciuri, iar în cealaltă — un târg medieval, cu totul special.
Acolo parcă pășeai înapoi în timp: oameni îmbrăcați în costume de epocă, meșteșugari care sculptau lemnul, femei care vindeau săpunuri făcute manual, miros de pâine coaptă și vin fierbinte care te lua ușor pe sus.
Am tras și noi cu arcul, am gustat produse locale, am râs, am făcut poze și am lăsat munca în urmă, măcar pentru o zi.
Pe scenă, un grup cânta colinde vechi în germană, iar mulțimea fredona cu ei. Nu înțelegeam versurile, dar simțeam căldura momentului.
Dresda părea desprinsă dintr-o carte cu povești.
Clădirile baroce, luminate cald, se reflectau în Elba, iar turiștii umpleau străzile ca într-un film de Crăciun.
A fost, poate, prima dată când am simțit liniștea aia adevărată de sărbători, fără goana după cadouri, fără agitație, doar cu gândul că ești acolo, departe de casă, dar totuși… acasă.
În seara aceea, printre luminile orașului, am înțeles că Dresda nu e doar un loc frumos — e un oraș care îți rămâne în suflet prin simplitate.
Acolo, printre tarabe de turtă dulce și cântece de iarnă, m-am simțit din nou copil, visând la zăpezile din Bucova și la colindele de acasă.
Concluzie – Lecția unei ierni germane
Trei luni.
Atât a durat aventura mea în Dresda — o toamnă şi o iarnă între muncă, descoperire și acea liniște nemțească pe care o simți mai ales când orașul se stinge seara sub lumini calde.
Am plecat de acasă fără să știu prea bine ce mă așteaptă. Credeam că merg să lucrez, dar, pe drum, am învățat mult mai mult: ce înseamnă disciplina, răbdarea și dorul de casă.
Am învățat că germanii nu glumesc cu regulile, dar nici cu precizia, că dacă ieși fără cheie, dormi pe scări.
Au fost zile lungi, obositoare, în care munca și somnul se amestecau în același ritm mecanic. Dar au fost și seri de liniște, plimbări prin oraș, cafele băute privind Elba și zâmbete schimbate cu oameni care, fără să știe românește, transmiteau căldură.
Iar când a venit iarna adevărată, cu târgurile de Crăciun și lumini în fiecare geam, Dresda s-a transformat într-un basm.
Acolo, între clopotele Frauenkirche și mirosul de vin fiert, am simțit pentru prima oară că munca, oricât de grea, merită atunci când te face să descoperi lumea — și pe tine însuți.
Când am plecat spre casă, am privit orașul prin geamul aburit al autocarului.
Nu mai era doar un loc pe hartă, ci o amintire care avea să mă urmărească mult timp.
Dresda m-a învățat că uneori trebuie să pleci departe ca să înțelegi cât de aproape îți e sufletul de tot ce ai lăsat acasă.
Aurelian Csaholczi
Un comentariu