Birmingham – fotbal, catedrale și povești neterminate
Așa am lăsat în urmă primul meu contact cu Birmingham, cu senzația clară că abia deschisesem ușa. Știam că adevărata aventură mă aștepta dincolo: fotbalul, clădirile vechi cu povești în ziduri și catedralele cu aer solemn. De data aceasta nu mai aveam interviuri și hârtii pe cap, ci timp liber pentru a descoperi orașul pas cu pas.
Centrul era aglomerat, șantierele erau peste tot, iar printre schele și oameni grăbiți m-am gândit că nu strică să încep organizat. Așa că m-am dus direct la centrul de informare turistică.
Acolo, un angajat foarte amabil mi-a întins o hartă mare, plină de simboluri și trasee. Ne-am aplecat amândoi peste ea ca niște strategi de război și am început să trasăm ce mai aveam de văzut. Printre explicațiile lui, am aflat și câteva date istorice: că Birmingham își are rădăcinile încă din secolul al VI-lea, ca așezare anglo-saxonă, că numele vine de la tribul Beormingas și că orașul a fost motorul Revoluției Industriale, cu mai multe brevete înregistrate decât orice altă localitate din Marea Britanie. Mă simțeam brusc într-un manual de istorie viu, dar cu un ghid care știa să deseneze trasee clare pe hartă.
La final, am stabilit: încep cu pasiunea mea – fotbalul. Urma apoi Aston Hall, un castel cu povești vechi și cicatrici de război. Am mulțumit, am împăturit harta și am pornit cu pași hotărâți.
Capitolul 1 – Stadionul și… pauza de ceai
Primul obiectiv: stadionul lui Aston Villa. Era clar că, dacă ești fan fotbal, Birmingham îți oferă o oprire obligatorie aici. Numai că, surpriză, muzeul și stadionul erau închise – echipa avea antrenament. M-am mulțumit cu panourile de la intrare și cu explicațiile lor savuroase: primul meci al clubului fusese jucat cu o echipă de rugby, jumătate de meci după regulile lor, jumătate după regulile fotbalului. Mi-am imaginat ce încurcătură ar fi azi să vezi așa ceva în Premier League.
Dezamăgit că nu pot intra, am plecat spre Aston Hall. La casierie mi-am luat biletul și, înainte să intru, ghidul ne-a invitat pe toți participanții la o pauză de ceai, într-un mic restaurant din incinta muzeului. „Așa începem vizita”, a spus el.
A fost prima mea întâlnire oficială cu societatea britanică: ceai, biscuiți și conversație politicoasă. Eu, singurul străin din grup, încercam să par relaxat. Ceștile se umpleau una după alta, iar eu, sigur pe mine, am turnat ceai și în farfuriuța de dedesubt, ca și cum acolo trebuia să fie porția „de rezervă”. Ghidul, extrem de politicos, a încheiat momentul meu de stangacie cu fraza: „That’s optional.” A râs toată lumea, eu m-am înroșit, dar gheața era spartă. Până la finalul vizitei, am fost „the Romanian guy” care făcuse spectacol la ceai.
Capitolul 2 – Aston Hall și cicatricea istoriei
După „initierea” la ceai, grupul s-a pus în mișcare, iar eu am pornit cu ei să descoperim Aston Hall. Clădirea se ridica impunătoare, cu aerul ei de secol XVII, parcă scoasă dintr-un film istoric. Parcul din jur era liniștit, cu iarba udă de ploaie și copaci bătrâni care păreau martori tăcuți ai vremurilor.
Înăuntru, camerele erau amenajate ca în vremurile vechi: săli de banchet cu mese lungi, mobilier masiv din lemn, portrete solemne atârnate pe pereți. Îți venea să mergi în vârful picioarelor, de teamă să nu deranjezi vreun lord imaginar care și-a uitat pălăria pe masă.
Dar cel mai puternic m-a impresionat un detaliu: o gaură de proiectil lăsată intenționat neatinsă, amintire din războiul civil. Ghidul ne-a arătat-o cu mândrie, ca pe o cicatrice asumată. „Asta e istoria noastră”, părea să spună zidul crăpat. Și, culmea, nu părea să strice atmosfera, ci să o facă mai autentică.
Vizita a fost plăcută, dar și amuzantă: din când în când, câte cineva din grup arunca o privire spre mine, „românul care a turnat ceai în farfurioară”, și zâmbea complice. Eram deja integrat – nu prin discursuri, ci printr-o gafă de neuitat.
Capitolul 3 – Spre Catedrala St. Philip
După vizită, o parte din grup a hotărât să mai continue plimbarea prin oraș, iar eu m-am alăturat lor. Ne-am îndreptat spre Catedrala St. Philip, o clădire barocă ridicată în 1715, care inițial fusese doar o biserică.
Catedrala nu e uriașă ca alte construcții celebre, dar are un farmec aparte. Exteriorul, cu liniile lui elegante, se ridică parcă în mijlocul unui oraș modern ca o amintire vie a trecutului. Înăuntru, liniștea era copleșitoare. Lumina se filtra prin vitralii colorate, pictând podeaua cu nuanțe roșii și albastre.
Am stat câteva minute fără să spun nimic, doar ascultând respirația locului. Cei din grup șopteau între ei, încercând să nu deranjeze atmosfera. Pentru mine, a fost un moment în care am simțit că Birmingham își arată și latura sa spirituală, dincolo de zgomotul străzii și al fabricilor pentru care e atât de cunoscut.
Capitolul 4 – Ce mi-a mai rămas și drumul spre casă
Când am ieșit din catedrală, deja se însera. Orașul se liniștea încet, dar pentru mine ziua fusese plină. Mă aștepta trenul spre Wolverhampton, iar timpul mă presa să pornesc spre gară.
Pe drum, gândurile mi-au rămas la locurile pe care nu reușisem încă să le văd. Birmingham avea încă multe de oferit: fabrica de ciocolată Cadbury World, unde poveștile despre cacao se transformă în arome dulci; Muzeul și Galeria de Artă, deschis încă din 1835, cu colecții impresionante; Planetariumul, unde poți călători printre stele fără să părăsești orașul; Grădina Botanică, un colț verde plin de plante exotice; și, nu în ultimul rând, Muzeul de Bijuterii, mărturie a meșteșugului fin englezesc.
Mi-am zis că nu e un eșec că nu le-am bifat atunci, ci o invitație să mă întorc. Birmingham nu se arată pe deplin dintr-o vizită; îți oferă doar atât cât să te facă curios.
Concluzie
Ziua mea în Birmingham s-a încheiat cu trenul de seară, dar și cu un sentiment clar: orașul acesta știe să-ți lase povești neterminate. De la stadionul închis la Aston Villa, la cicatricea de război din Aston Hall, la liniștea catedralei și lista lungă de locuri rămase pentru altădată – toate m-au făcut să înțeleg că Birmingham e un oraș care nu se dă tot dintr-o dată.
Și poate tocmai asta e frumusețea lui: te face să vrei să revii.
Aurelian Csaholczi
