Primul pas în Birmingham – între ploaie, peron și interviu
Primăvara anului 2017 a venit pentru mine cu o decizie importantă. Germania fusese deja experimentată, dar de data asta voiam să încerc altceva. Mă tenta Anglia – un amestec de visuri, povești, legende despre muncă și, desigur, imaginea ploii care nu lipsește niciodată. Eram pregătit pentru o nouă aventură, dar habar n-aveam că primele lecții britanice aveau să vină repede și pe neașteptate.
Capitolul 1 – Drumul și prima lecție britanică
Hotărârea fusese luată din iarnă, dar am reușit să plec abia în primăvară. Am ales varianta la îndemână: un zbor low-cost Wizz Air din Budapesta spre Birmingham, apoi autocar spre Wolverhampton, destinația finală.
Îmi făcusem planul: ajung, cumpăr bilet, totul simplu. Știam chiar și „regula de aur” citită pe internet – că în autobuze trebuie să plătești exact, cu bani ficși. Dar, ca orice român care se bazează pe improvizație, n-am băgat-o în seamă. Mai mult, tocmai ce cheltuisem cele 6 lire pe un adaptor de priză britanic, convins că în autobuz voi putea plăti cu 10 și să primesc rest. Un gând naiv care avea să-mi aducă prima lecție dură.
Grand Central – poarta de intrare într-un Birmingham modern, grăbit și mereu în mișcare.
Aterizarea a mers strună. Am ieșit din aeroport hotărât să iau primul autocar. Doar că ghișeul era închis, iar pe peron, când întrebam de Wolverhampton, oamenii mă priveau ca și cum aș fi întrebat direcția spre Narnia. Am decis să merg măcar în centrul Birminghamului și de acolo să văd ce fac.
Când am ajuns la șofer, discuția a mers așa:
– „Good evening, I need to go to the city centre.”
– „Ticket is six pounds.”
Îi întind bancnota de 10, zâmbind încrezător.
– „Sorry. No change.”
– „It’s okay, keep the rest.”
– „No change. No ticket.”
Am insistat puțin, dar privirea lui de funcționar britanic neschimbat de milenii era clară: nu există excepții. Am coborât, cu 10 lirele mele care nu valorau nimic în fața unui șofer hotărât să respecte regula.
Capitolul 2 – Norocul românesc de pe peron
Am încercat să schimb banii. Totul închis. Am încercat să cumpăr apă. „No change.” Cafea? „No change.” Îmi venea să scriu pe bancnotă: „Am nevoie de ajutor, nu de refuzuri.”
Mă întorc pe peron, hotărât să încerc din nou, când aud o discuție: o fată întreba și ea de bilet, dar avea aceeași problemă. Mă apropii, în engleză:
– „Do you also need to go to the city centre?”
– „Yes, but I don’t have the exact money.”
– „Me neither. Maybe we can buy the tickets together.”
A zâmbit, a acceptat, și după câteva fraze am schimbat limba:
– „De unde ești?”
– „Din România.”
– „Serios? Nici nu-mi vine să cred că la câți oameni sunt aici, dau peste o româncă fix când aveam mai mare nevoie.”
Biblioteca din Birmingham – locul unde trecutul clasic se întâlnește cu arhitectura futuristă.
Cum deja ne cunoşteam de la păţania cu biletul am început să vorbim în română, iar drumurile noastre s-au legat pentru câteva ore. Am râs de întâmplare și de cum viața ne pune uneori în situații absurde. La biroul de informații am aflat că eu aveam autocar spre Wolverhampton abia peste două ore, iar ea, spre Nottingham, tot atunci. Ne-am privit, am ridicat din umeri și am decis că ar fi păcat să pierdem timpul fiecare separat.
Am mers împreună la fast-food-ul din autogară, unde mesele de plastic și luminile reci de neon s-au transformat, pentru noi, într-un loc de povești. Am comandat fiecare câte un meniu simplu și, cu ploaia bătând în geamuri, am început să povestim. Ea mi-a spus despre încercările prin Italia și despre visul ei de a găsi stabilitate aici, în Anglia. Eu i-am povestit de lunile petrecute în Germania și de ce am ales să fac pasul spre Regatul Unit.
Două ore care ar fi putut părea lungi și plictisitoare s-au transformat într-o pauză caldă, plină de povești, glume și planuri. La final, fiecare a plecat spre autocarul lui – ea spre Nottingham, eu spre Wolverhampton –, dar amândoi cu senzația că acea întâlnire întâmplătoare făcuse începutul mai ușor.
Capitolul 3 – NINO și interviul surpriză
După două săptămâni, am revenit în Birmingham pentru interviul de NINO. Emoțiile erau mari. În geantă aveam un teanc de diplome, foi matricole și documente care ar fi putut să-mi umple jumătate de birou în România.
Birmingham Town Hall – simbolul clasic al orașului, o catedrală a muzicii și arhitecturii neoclasice.
La interviu, surpriză: persoana care m-a primit vorbea română perfectă. Era un fost student arab, care făcuse facultatea de medicină la Timișoara. M-a întâmpinat cu un zâmbet larg și din prima clipă m-a făcut să mă simt ca acasă.
Interviul a fost simplu: după toate actele pe care le adusesem, mi-a cerut doar pașaportul. Restul timpului l-am petrecut povestind. Mi-a oferit sfaturi despre cum să caut un job, ce agenții să încerc, mi-a spus la ce să fiu atent și chiar mi-a explicat câteva detalii practice despre viața în Anglia. Am ieșit de acolo nu doar cu interviul pentru NINO-ul rezolvat, ci și cu sentimentul că Birmingham știe să îți dea, din când în când, oameni care să îți facă drumul mai ușor.
Capitolul 4 – Plimbarea fără grabă prin centru
După interviu am avut, pentru prima dată, o jumătate de zi liberă. Fără stres, fără bagaje, fără să alerg după autobuze. M-am lăsat purtat de pași prin centrul Birminghamului.
Am pornit din Victoria Square, unde clădirile impozante îți dau impresia că orașul a fost construit ca să reziste oricărei furtuni. Am stat câteva minute doar să privesc oamenii: turiști, localnici, funcționari grăbiți. Mi se părea că fiecare are o poveste care curge prin piață.
Clădire victoriană din centrul Birminghamului – ecoul unei epoci în care orașul era „atelierul lumii”.
Am trecut apoi pe lângă Sala de Concerte. Chiar dacă ușile erau închise pentru mine, clădirea impunătoare părea să-și cânte singură partitura. Îmi imaginam cum ar fi să fiu la un concert aici, lăsându-mă purtat de muzică.
Pe drum am ajuns și în Chamberlain Square. Doar că acolo m-a întâmpinat un altfel de spectacol: schele, muncitori, renovări. Am zâmbit și mi-am zis că Birmingham își păstrează misterele pentru data viitoare. În schimb, Biblioteca Centrală mi-a atras atenția: un colos cu sute de mii de cărți. Am intrat pentru câteva minute și m-am simțit ca într-un templu modern al cunoașterii.
Plimbarea a fost simplă, dar tocmai asta mi-a plăcut: nu mai aveam niciun motiv să mă grăbesc, așa că orașul s-a lăsat descoperit în ritmul lui.
Concluzie – Un început plin de povești
Primul meu capitol în Birmingham a fost un amestec de ploaie, peron, bilet împărțit cu o româncă necunoscută și un interviu neașteptat de prietenos. Am descoperit un oraș sobru și elegant, dar și un loc unde, din când în când, oamenii îți fac viața mai ușoară.
Totuși, am simțit că abia am deschis ușa. Fotbalul, clădirile vechi, catedralele și poveștile nespuse ale Birminghamului mă așteptau. Adevărata aventură abia urma să înceapă.
Aurelian Csaholczi
