Biarritz II

Biarritz – povești de pe malul Atlanticului (partea II)

După ce ne-am trezit pe plajă, roșii de la soare și încă obosiți de pe drum, am pornit să descoperim orașul. Biarritz are un ritm aparte: străzi cochete, vile elegante și faleza care îți oferă la fiecare pas priveliști spre ocean. Totul transmitea ideea că nu e o simplă stațiune, ci un loc cu o poveste lungă.

La Grande Plage din Biarritz – acolo unde oceanul adună laolaltă turiști, surferi și clădiri cu aer de aristocrație bască.

Am aflat că în secolul al XIX-lea, împăratul Napoleon al III-lea și soția lui, împărăteasa Eugénie, și-au ridicat aici reședința de vară. Curând, întreaga aristocrație europeană a început să îi urmeze, printre ei și regina Victoria. Așa s-a născut renumele de „stațiunea regilor”. Mergând pe faleză, era ușor să îți imaginezi trăsurile elegante și seratele de altădată.

Noi nu aveam nimic din eleganța aristocraților de altădată, dar tocmai simplitatea noastră făcea plimbarea prin stațiune și mai autentică.

Stânca Fecioarei

De aici, pașii ne-au dus spre unul dintre simbolurile orașului: Stânca Fecioarei. Podul metalic proiectat de Gustave Eiffel lega stânca de țărm și oferea o priveliște spectaculoasă. Sub el, Atlanticul lovea cu putere, iar zgomotul valurilor era un fundal continuu, de neuitat.

Rocher de la Vierge – simbolul Biarritz-ului, o stâncă ce privește spre Atlantic și păzește orașul de secole, între valuri și rugăciuni tăcute.

Legenda spune că pescarii surprinși de o furtună au fost salvați de Fecioara Maria, iar în amintirea acelui miracol s-a ridicat statuia de pe stâncă. Privind în sus spre ea, simțeai că legenda încă trăiește, chiar dacă astăzi turiștii vin mai ales pentru panoramă și fotografii.

Bisericile orașului

După ce am stat câteva minute pe pod la Stânca Fecioarei, ascultând valurile și privind statuia de sus, am pornit mai departe prin oraș. Străduțele urcau și coborau ușor, iar la fiecare colț găseai câte o cafenea, un magazin mic sau o clădire elegantă. În timp ce ne plimbam, am ajuns și la câteva dintre bisericile care dau un farmec aparte Biarritzului.

Église Sainte-Eugénie – biserica ce domină portul vechi din Biarritz, loc de liniște și rugăciune, între vântul oceanului și parfumul de flori basce.

Prima a fost Sainte Eugénie, ridicată în cinstea împărătesei. Interiorul ei are ceva special: vitraliile lasă lumina să cadă colorat, dându-ți impresia că tot spațiul respiră liniște și culoare în același timp. A fost un moment bun să facem o scurtă pauză, departe de soarele puternic de afară.

Puțin mai departe, am descoperit Biserica Ortodoxă Rusă. Cupolele aurite atrăgeau privirea imediat, iar pentru mine a fost o surpriză să găsesc un astfel de lăcaș la malul Atlanticului. Intrând, parcă pășeam într-o altă lume – semn că Biarritz a adunat de-a lungul timpului nu doar turiști din toată Europa, ci și fragmente de cultură și credință care i-au dat un caracter aparte.

Cum timpul trece repede, am simțit că ziua noastră în Biarritz avea nevoie și de o pauză mai „lumescă”. De atâta mers și admirat, setea și foamea și-au spus cuvântul, iar o terasă din centru ni s-a părut locul potrivit să ne tragem sufletul. Atmosfera era relaxată, turiști din toate colțurile lumii umpleau mesele, iar noi am profitat de ocazie să ne odihnim și să ne pregătim pentru lungul drum spre Portugalia.

Întâmplarea cu nota de plată

Nu aș putea povesti despre Biarritz fără să amintesc un episod care m-a costat câteva riduri de uimire și câteva bancnote bune. Mă ridic de la terasa unde am luat masa și plec în plimbare pe străduțele vechiului oraș când zăresc câțiva colegi la o altă terasă. M-am așezat și eu, am comandat liniștit o cafea și o bere, timp mai aveam, aşa că ne-am apucat la poveşti.

Seară de vară în Biarritz – terase pline și aer de vacanță pe malul Atlanticului.

La un moment dat, colegii s-au ridicat și au plecat să îşi cumpere suveniruri, lăsându-mi bani să achit nota. „Nicio problemă”, mi-am zis. Numai că atunci când am văzut bonul, aproape că am vărsat cafeaua pe masă: 70 de euro în plus pentru o cafea și o bere? M-am uitat mai bine – apăreau și câteva feluri de mâncare. M-am gândit imediat că vreun coleg a uitat să plătească. Am scos banii, am plătit și am plecat cu bonul pe cea mai scumpă cafea și bere din viața mea.

I-am prins din urmă și i-am întrebat cine a „uitat” consumația. Surpriza a fost totală: toți plătiseră, iar mâncarea nu fusese a lor. Atunci mi-am dat seama că plătisem pentru altcineva.

M-am întors la terasă, fără mari speranțe. I-am explicat domnișoarei de la bar că plătisem o notă care nu era a mea. Ea, zâmbitoare, a verificat în program și l-a chemat pe ospătar. După câteva minute de lămuriri, a ieșit la iveală adevărul: bonul meu rămăsese neatins, iar eu plătisem masa vecinilor de la spatele meu.

Ospătarul și-a recunoscut greșeala, mi-a înapoiat diferența și am plecat ușurat. Până la urmă, Biarritz mi-a oferit nu doar oceanul și eleganța lui, ci și o lecție amuzantă: în Țara Bascilor, cafeaua poate costa cât un prânz regal – dar oamenii au suficientă cinste ca să îți dea banii înapoi.

Concluzie personală

Când ne-am adunat din nou în autocar, cu pielea încă roșie de la soarele care nu iartă și cu câteva suveniruri dulci ascunse prin bagaje, am început să rememorăm ziua. Fiecare avea propria versiune: unii povesteau despre ocean și valurile lui uriașe, alții despre frumusețea bisericilor sau despre plimbarea pe podul lui Eiffel până la Stânca Fecioarei. Eu, bineînțeles, nu am scăpat de glumele legate de „cea mai scumpă cafea și bere” pe care le-am plătit vreodată.

Apus peste Atlantic – liniște, valuri și o zi care se stinge frumos la Biarritz.

Atmosfera din autocar s-a transformat într-un amestec de râsete și povești, ca la o șezătoare modernă pe patru roți. Chiar și colegul pe care îl „uitasem” la benzinărie a ajuns să râdă, semn că am reușit să transformăm toate încurcăturile în amintiri bune.

Privind pe geam la oceanul care rămânea în urmă, mi-am dat seama că Biarritz ne-a oferit mult mai mult decât o simplă oprire pe drum. A fost ca o scenă mare pe care fiecare dintre noi și-a jucat rolul – unii în ipostaze comice, alții cu mai multă grație – iar la final am plecat spre Portugalia cu sentimentul că am trăit o zi de film, plină de culoare, istorie și întâmplări de povestit.

Aurelian Csaholczi