Biarritz – Drumul spre Atlantic (I)
Aventurile drumului
Am vizitat această splendidă stațiune, Biarritz, în vara anului 2016, când eram în drum spre turneul de dansuri populare din Porto, Portugalia. Traseul nostru includea câteva opriri: după Paris, a doua destinație urma să fie Biarritz, perla Atlanticului. Doar că, așa cum se întâmplă adesea în turnee, planurile frumoase s-au transformat într-o aventură neașteptată.
Rocher de la Vierge – stânca Fecioarei veghează deasupra Atlanticului, acolo unde valurile și vântul par să cioplească, zi de zi, povestea Biarritz-ului.
Totul a început într-o benzinărie, undeva pe drum. Doi colegi au mers la șofer și l-au rugat să oprească pentru că voiau să cumpere bere. În același timp, un al treilea coleg a coborât liniștit spre baie, fără să spună la nimeni. Doar că, în Franța, după ora 19 nu se mai vinde alcool în stațiile peco. Așa că cei doi s-au întors în goană, fără bere, dar cu fețele cam lungi. Șoferul a pornit autocarul, iar noi, ceilalți, nu ne-am dat seama de nimic. Al treilea coleg rămăsese în urmă, doar cu un pachet de țigări și multă răbdare…
Am mers așa patru ore în continuu, până la prima pauză. Atunci șoferul a făcut numărătoarea și a constatat cu groază că lipsea unul. Panică generală: „Să ne întoarcem! Da, dar unde? Cum se numea benzinăria?” Evident, nimeni nu știa, iar colegul rătăcit nu avea nici măcar telefonul la el.
După consultări aprinse și lupte cu GPS-ul, șoferul a hotărât să se întoarcă. Am refăcut drumul, iar când l-am recuperat pe „pierdut”, acesta ne-a întâmpinat calm, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar că el știa bine ce înseamnă să aștepți patru ore într-o benzinărie, cu țigările drept singură companie.
Aproape de destinație
Dimineața următoare eram cu toții cu zâmbetul pe buze – mai aveam doar 40 de kilometri până la ocean. Entuziasmul era mare, dar șoferii au decis să ne pună la încercare răbdarea. Cu o voce serioasă, unul dintre ei ne-a spus: „Îmi pare rău, dar aici trebuie să fac pauza de nouă ore. Nu mai am program de condus.”
Stâncile de la Biarritz – martori tăcuți ai oceanului, acolo unde valurile șoptesc povești în fiecare seară.
Pe moment, am rămas toți descumpăniți. Băieții n-au luat-o chiar atât de în tragic – am scos imediat cărțile de joc și ne-am pus pe distracție. În schimb, fetele erau cele mai necăjite. Și, cum se întâmplă mereu în astfel de situații, au găsit imediat un vinovat: colegul pe care îl „uitasem” cu o seară înainte în benzinărie. Certurile și ironiile au început să zboare prin autocar, iar el încerca, fără succes, să se apere.
În timp ce atmosfera se încingea, unul dintre șoferi n-a mai rezistat și a izbucnit în râs: „A fost doar o glumă! Mai am jumătate de oră de condus, mergem direct la Biarritz.” Ne-am uitat unii la alții și am început și noi să râdem. Am strâns cărțile de joc, fetele au uitat supărarea, iar autocarul a pornit din nou la drum.
Străzile din Biarritz – printre hortensii, vile cochete și parfum de ocean, fiecare colț pare desprins dintr-o carte poștală elegantă.
Când am intrat în Biarritz, era ora șase dimineața. Orașul încă mai dormea, dar noi, după atâtea peripeții, nu mai aveam răbdare. O parte dintre colegi au ocupat rapid o terasă și au comandat o cafea „stinsă” cu bere, să-și refacă energia. Am mers și eu cu ei, și, cum era liniște și timp destul, am început să povestim și să glumim pe seama colegului care rămăsese în seara precedentă pierdut în benzinărie. El asculta tăcut, iar fiecare dintre noi mai adăuga câte o „variantă” a aventurii, spre amuzamentul general.
După ce ne-am mai destins la povești, ne-am strâns din nou și am pornit toți spre plajă. Prima baie în ocean a fost rece, dar revigorantă, ca un botez al călătorului ajuns în fața Atlanticului. După atâta drum, oboseala și valurile și-au spus cuvântul: ne-am întins pe nisip și am adormit pe loc, legănați de zgomotul apei.
La Grande Plage din Biarritz – acolo unde fiecare val aduce un surfer nou și fiecare clipă miroase a libertate și sare de mare
Câteva ore mai târziu m-am trezit buimac, cu pielea roșie de la soarele nemilos. Dar nici măcar arsurile nu mi-au stricat bucuria: eram, în sfârșit, în Biarritz. Oceanul ne primea cu brațele deschise, iar noi, după drumurile și peripețiile noastre, simțeam că trăim un vis.
Ziua abia începea, iar stațiunea regilor urma să ni se arate pas cu pas. Dar asta e deja o altă poveste…
Aurelian Csaholczi
Un comentariu