Albania a fost pentru mine una dintre acele surprize pe care nu le planifici, dar care rămân mult timp în memorie. În 2017, alături de ansamblul Doina Timișului, am ajuns la Durrës și Tirana într-un turneu care s-a transformat într-o experiență de călătorie autentică.
Capitolul 1 – Durrës, festival și mare în Albania
Turneul din Albania, din 2017, a venit pentru noi ca o pauză binevenită într-un ritm cu care eram obișnuiți de ani de zile. Cu Doina Timișului, majoritatea deplasărilor însemnau zile pline, spectacole seară de seară, drumuri lungi și cazări unde ajungeam târziu, obosiți, dar cu sentimentul acela bun că ne-am făcut datoria pe scenă. De data asta, însă, Balcanii ne-au arătat din nou că știu să-și răsfețe dansatorii.
Festivalul se desfășura la Durrës, un oraș de coastă care pare că a învățat demult să nu se grăbească. Programul nostru era lejer: o paradă și un spectacol de aproximativ 15 minute. Atât. Pentru cineva din afară poate părea puțin, dar pentru noi, obișnuiți să dansăm zilnic, era aproape o vacanță mascată în turneu.
Durrës – scurt istoric
Durrësul are o istorie serioasă, chiar dacă nu o flutură ostentativ în fața turiștilor. Fostul Dyrrhachium roman, punct important pe vechea Via Egnatia, a fost secole la rând poartă între est și vest. Amfiteatrul roman stă ascuns printre blocuri, portul continuă să fie unul dintre cele mai importante din Albania, dar orașul nu pare deloc preocupat să te impresioneze cu asta. Istoria e acolo, calmă, așezată, lăsată să fie descoperită doar de cei care chiar sunt curioși.
Noi, în schimb, eram mai preocupați de mare.
Cazarea a fost una cum rar prinzi în turneele clasice: hotel chiar lângă plajă. Iar asta a schimbat complet ritmul zilelor noastre. Diminețile începeau târziu, cu mic dejun luat prin oraș, pentru că la hotel, de cele mai multe ori, nu mai prindeam nimic. Nu conta. O cafea bună, ceva de mâncare și, imediat după, drumul firesc spre plajă.
Plaja de la Durrës nu e sofisticată, nu are pretenții de destinație exclusivistă. E largă, caldă, vie. Nisipul fin, apa e prietenoasă, iar marea are exact acel sunet care te face să uiți ce zi e și ce obligații ai. După câteva ore de stat la soare, urma inevitabil somnul de prânz – unul din acelea grele, din care te trezești fără să știi exact unde ești.
Festivalul
După-amiezile ne găseau din nou pe plajă, iar serile se mutau natural pe terasele de pe faleză. Muzică live, oameni relaxați, localnici și turiști amestecați fără bariere. Nu simțeai deloc presiunea de „festival mare”, cu alergătură și stres. Totul curgea încet, balcanic, cu zâmbete și multă îngăduință.
Un detaliu mărunt, dar care spune multe despre loc: schimbul valutar. În Durrës nu aveai nicio grijă. Intrai în orice magazin, la orice chioșc, și ți se schimba moneda la un curs mai bun decât la casele oficiale. Fără întrebări, fără suspiciuni. O normalitate care te făcea să te simți binevenit, nu turist de ocazie.
Așa au trecut zilele noastre la Durrës: între mare, somn, muzică și acel sentiment rar într-un turneu – că nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui. Festivalul era mai degrabă un pretext. Importantă era starea.
Știam însă că relaxarea asta avea să se încheie curând. Durrës rămânea în urmă, iar drumul nostru spre casă urma să treacă printr-un loc cu totul diferit. Capitala Albaniei ne aștepta, iar contrastul avea să fie mai puternic decât ne imaginam atunci, pe plajă, cu sarea încă pe piele și muzica live în urechi.
Capitolul 2 – Tirana, pașii noștri prin capitala Albaniei
După zilele liniștite de la malul mării, Tirana a venit ca o schimbare de decor aproape bruscă. De pe drumul care lega Durrësul de capitală, orașul ni s-a deschis treptat, fără grabă, ca și cum ne-ar fi lăsat timp să ne desprindem de plajă și să intrăm într-o altă stare. Autocarul a oprit în apropierea Pieței Skanderbeg, iar de acolo am coborât direct în centrul simbolic al Albaniei.
Piața e mare, aerisită, cu o respirație largă, diferită de multe capitale aglomerate. În mijlocul ei, Skanderbeg domină totul. Nu doar ca statuie, ci ca prezență. E genul de loc în care simți că trebuie să te oprești, chiar dacă ești în trecere, și să înțelegi unde ai ajuns.
Gjergj Kastrioti – Skanderbeg
Pentru albanezi, Gjergj Kastrioti, cunoscut de toată lumea sub numele de Skanderbeg, nu a fost doar un conducător medieval, ci figura care a ținut vie ideea de Albania într-o perioadă în care aproape totul părea pierdut. Născut într-o familie nobilă albaneză, a fost luat copil de otomani și crescut la curtea sultanului, unde a primit educație militară și a devenit unul dintre cei mai buni comandanți ai Imperiului. Ani la rând a luptat pentru cei care îi luaseră copilăria.
La un moment dat, însă, Skanderbeg a făcut ceea ce puțini au avut curajul să facă: s-a întors împotriva Imperiului Otoman. A părăsit armata sultanului, a revenit în Albania și a ridicat steagul cu vulturul bicefal, simbol care avea să devină mai târziu drapelul țării. Timp de aproape 25 de ani, cu o armată mică și resurse puține, a ținut piept uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci.
Nu a fost doar un războinic, ci un liant. A unit triburi, regiuni și oameni care până atunci se luptau între ei. Pentru albanezi, Skanderbeg nu este eroul unei singure bătălii, ci simbolul unei încăpățânări colective: ideea că poți rezista chiar și atunci când totul pare pierdut.
Moscheea Et’hem Bey
Din piață, pașii ne-au dus firesc spre moscheea Et’hem Bey. Mică, discretă, aproape modestă la exterior, dar cu un interior care te oprește din mers. Este unul dintre puținele lăcașuri de cult din lume unde pereții nu spun doar povești religioase, ci și povești despre țară.
Pe ziduri sunt pictate panorame din Albania: munți, sate, copaci, peisaje care par rupte dintr-un album de călătorie. Intrând acolo, aveai senzația că Albania întreagă a fost strânsă într-o singură încăpere, ca un rezumat vizual al unei țări care și-a purtat identitatea mai mult în tăcere decât în discursuri.
Liniștea din moschee era cu atât mai puternică dacă te gândeai că, nu cu foarte mult timp în urmă, religia fusese interzisă complet. Faptul că acest loc a supraviețuit perioadei comuniste îi dădea o greutate aparte. Nu era doar un monument, ci o formă de rezistență mută, rămasă în picioare până când a putut să fie din nou deschisă.
Tirana
De la lumină și calm, am coborât sub pământ, într-un alt capitol al istoriei albaneze. Buncărul dedicat perioadei comuniste ne-a aruncat direct într-o lume construită pe frică și suspiciune. Coridoare înguste, încăperi reci, aparaturi de ascultat, dispozitive de interceptare, toate gândite pentru un singur scop: controlul total.
Era genul de loc care nu are nevoie de multe explicații. Îți transmitea totul prin atmosferă. După zilele noastre libere de la Durrës, contrastul era greu de ignorat. Ieșind la suprafață, lumina părea mai puternică, iar zgomotul pieței mai viu ca înainte.
Am simțit nevoia să privim Tirana de sus, ca să o putem lega într-un întreg. Așa că am urcat în Turnul cu Ceas. Sus, Piața Skanderbeg se desfășura ca o hartă deschisă: moscheea mică, statuia impunătoare, clădirile oficiale, oamenii care se mișcau lent, fiecare cu direcția lui. De acolo, orașul nu mai părea o succesiune de obiective, ci un organism viu, construit din straturi diferite de istorie, credință și memorie recentă.
Coborând din turn, nu aveam sentimentul că am „terminat” Tirana. Din contră. Aveam impresia că abia am deschis prima pagină. Capitala nu fusese o oprire grăbită, ci începutul unei explorări care urma să continue dincolo de piață, dincolo de centru, spre alte locuri, alte drumuri și alte povești albaneze pe care le descopeream pas cu pas.
Vizita noastră nu se oprea aici. Tirana era doar un nod într-un drum mai lung, iar ceea ce urma avea să ne arate o altă față a Albaniei.
Concluzie
Albania a fost pentru noi mai mult decât o simplă oprire într-un turneu. A fost un loc în care ritmul s-a schimbat, unde zilele au curs mai lent, iar drumurile au început să spună povești. De la plaja din Durrës, cu festivalul lui relaxat și serile lungi pe terase, până la Tirana, unde istoria, credința și trecutul comunist stau unul lângă altul fără să se ascundă, totul s-a legat într-o experiență coerentă.
Am descoperit o țară care nu încearcă să impresioneze forțat, ci se lasă înțeleasă pas cu pas. Albania nu se oferă din prima, dar nici nu te respinge. Te lasă să intri încet, să te așezi, să observi. Iar turneele, poate mai mult decât orice alt tip de călătorie, au darul acesta: te duc în locuri pe care nu le-ai fi ales neapărat, dar care ajung să rămână cu tine mult timp.
Aurelian Csaholczi
